Legătura cu Lumina
Nu vă temeţi, – spune vocea interioară – un singur om poate fi solul tuturor oştilor cereşti! Dacă acel om are legătura cu Lumina…
Legătura omului cu Lumina este de natură spirituală.
Dumnezeu, Lumină, spirit sunt noţiuni care nu pot fi înţelese niciodată în mod intelectual. Dumnezeu este Lumină, dar intelectul nu va recunoaşte niciodată acest lucru.
Cu cât noţiunea unui om despre Dumnezeu este mai aproape de adevăr, cu atât acel om este mai nobil sufleteşte, mai matur spiritual. Omul îl recunoaşte pe Dumnezeu în Operele Sale, în Creaţia Lui, care vorbeşte despre El şi Voinţa Sa cum nu se poate mai clar şi mai simplu.
Dar intelectul nu înţelege claritatea şi simplitatea. Aceste noţiuni sunt deasupra lui, prea înalte pentru puterea sa de pătrundere. De aceea intelectul complică totul.
Concepţiile noastre despre lume şi viaţă, noţiunile după care trăim sunt certitudini, fire de lumină care ne leagă de Cer.
Sau fire de nisip care se pierd în bezna materiei…Supuse vântului schimbării, ele azi sunt şi mâine nu mai sunt, trecătoare ca şi materia din care provin. De aceea intelectul spune că adevărul este relativ.
Dar nu este aşa! Adevărul este absolut, veşnic, imuabil. Neschimbat de concepţiile noastre, El rămâne mereu acelaşi. Doar noi descoperim în timp fragmente de adevăr, pe care le înţelegem mai bine când mergem pe cale; căci ele provin din experienţe trăite, autentice, înafara cărora nu există adevărata cunoaştere.
Aşa că…atenţie la ceea ce credeţi despre tot şi toate. Credinţa devine convingere prin experienţă trăită. Atunci nu mai există îndoială!
Bucuria de a trăi nu poate fi mimată. Ea există sau nu! Şi este criteriul sigur că omul se află pe drumul cel bun. Dar câte lupte cu sine, câte suferinţe sufleteşti şi câte îndoieli nu trebuie depăşite până când bucuria de a trăi se instalează pe deplin în suflet…Până atunci apar uneori străfulgerări ale ei, raze de lumină care ne bucură inima şi ne îndeamnă să mergem mai departe, mereu mai departe. Pericolul e numai in urmă!
Căci ne putem trăi fiecare clipă din viaţă în două feluri: corect sau greşit. Cu atitudinea corectă sau cu atitudinea greşită. În această privinţă nu există cale de mijloc.
În primul caz spiritul preia conducerea, iar intelectul – respectiv corpul fizic – execută în materia densă ceea ce vrea spiritul. Când se întâmplă acest lucru există armonie între toate verigile lanţului…iar lanţul acesta îl leagă pe om de Lumină. Atunci omul funcţionează corect şi nu se mai opune Legilor Creaţiei prin atitudinea sa greşită sau pretinzătoare. El îşi împlineşte menirea în Creaţie ca o fiinţă umană demnă de acest nume, indiferent cine este şi ce face aici, pe Pământ. Desigur, nu-şi risipeşte energia în acţiuni exterioare greşite, pentru că îi lasă drum liber spiritului său. Abia atunci omul devine ceea ce trebuie să fie: veriga de legătură între două lumi.
Se poate spune că, atunci când spiritul preia controlul, omul renunţă să-şi controleze viaţa în mod intelectual. Atunci constată cu uimire că tot Binele vine de sus, iar el nu are nici un merit în această privinţă. Când intelectul se dă la o parte din calea Binelui, în jurul omului se întâmplă miracole! Omul nu face nimic special: dacă are atitudinea corectă, Binele se revarsă prin el şi lucrează singur. Cât de mic devine cel care constată că…”a fi” e atât de simplu! Abia atunci el începe să trăiască!
Abia atunci el devine un instrument al Luminii, un executant al planurilor Sale, care nu mai încearcă să-şi amestece propriul intelect în aceste planuri. Dacă face acest lucru – cu cea mai bună voinţă intelectuală – procedează greşit şi succesul său este doar aparent şi temporar, pământesc, exterior.
Dar omul nu poate să-şi împlinească cea mai înaltă menire, aceea de slujitor al Luminii, fără ca spiritul său să deţină controlul. Când spiritul preia controlul nu poate decât să-L slujească pe Dumnezeu, pentru că aceasta este natura lui. Nu poate decât să-l poarte pe om în sus, spre Lumină, pentru că îl atrage în sus însăşi specia sa. Aşa cum omul care Îl recunoaşte pe Dumnezeu în Operele Sale nu poate decât să cadă în genunchi plin de veneraţie! Este o stare de spirit, nu ceva ce omul îşi propune să facă.
În al doilea caz, al atitudinii greşite sau pretinzătoare, omul se leagă de Pământ şi de întuneric prin voinţa intelectului său, pe care o lasă să domine, în pofida celor mai bune intenţii. Nu degeaba se spune că ”iadul este pavat cu intenţii bune.” Mărturie stă întreaga istorie a omenirii, dar mai ales istoria religiilor. Când spiritul este prea slab sau prea leneş ca să folosească intelectul ca pe-o unealtă şi se lasă subjugat de el… omul înfăptuieşte în Numele Domnului cele mai groaznice lucruri. Iar istoria se repetă, dacă oamenii nu se schimbă! Cele mai înalte Mesaje din Lumină sunt înţelese greşit de omul care le trage în jos către el, în loc să se înalţe spre Ele. Aceasta e atitudinea greşită, prin care omul pretinde că ştie mai bine. Căci în mod obişnuit el acţionează ca un obstacol în calea Luminii! Dominat de voinţa intelectului său, el nici măcar nu bănuieşte cât de mult greşeşte…
Atitudinea corectă înseamnă a sta corect în Creaţie. Este o stare firească, simplă, o stare permanentă a fiinţei, nu doar o stare de-o clipă. Deşi, în unele clipe de graţie, presimţim ce este…Este ceva nou.
Dar majoritatea oamenilor – indiferent de religia lor – se lasă conduşi de intelectul care vrea să controleze totul. Când fiinţa umană devine cu adevărat conştientă de existenţa spiritului său renunţă la atitudinea pretinzătoare pe care o are în mod obişnuit. Şi de care – în mod obişnuit – nici măcar nu-şi dă seama.
Atunci face tot ce trebuie să facă un om al zilelor noastre…doar atitudinea diferă.
Iar când reuşeşte acest lucru – măcar în unele momente pe parcursul unei zile – simte că începe să trăiască. Pe măsură ce exersează acest nou fel de-a fi, îi iese din ce în ce mai bine…Se simte în starea de graţie, “trăieşte în duh”, cum se spune, lucru care li se întâmplă uneori unor “privilegiaţi ai sorţii” în timpul existenţei pe care o duc într-un mare oraş, acolo unde i-a plasat destinul. Căci nu toţi ne putem retrage la mânăstire sau pe vârf de munte, dar toţi ne putem deschide sufletele – dacă vrem cu adevărat acest lucru – astfel încât lumina să pătrundă înăuntru.
Oriunde există deschidere, lumina pătrunde în suflet! Indiferent cine este şi ce face acel om pentru a-şi câştiga existenţa. Indiferent de rasă, vârstă, sex, religie, naţionalitate…acesta e un proces obiectiv, care nu face diferenţe între oameni, aşa cum facem noi atunci când ne punem etichete unii altora. Căci fiecare etichetă este o pretenţie.
Concepţiile noastre greşite despre lume şi viaţă ne despart de Lumină. Împreună cu defectele şi slăbiciunile pe care nu vrem să ni le recunoaştem. Noţiunea pe care o avem despre Lumină se tulbură când noi înşine suntem departe de pace. Acea pace pe care <<nu oamenii o dau şi nu oamenii o pot lua.>>
V-aţi gândit vreodată că…dacă-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice…nu ne mai putem irita? Pur si simplu…
Dar când intelectul ne conduce vociferăm mereu în interiorul nostru, căci întotdeauna există ceva care “nu ne convine”. Clipa prezentă nu este niciodată destul de bună pentru noi, mereu aşteptăm alta mai bună. Când ne irită greşelile celor din jur, dăm cu pietre…uitând că nu avem voie să judecăm, deşi suntem datori să recunoaştem. Când cineva ne reproşează ceva, reflectăm sincer dacă are dreptate? Dimpotrivă, tragem spuza pe turta noastră şi parăm lovitura! În loc să ne vedem de treabă, ne preocupă treburile altora: ne gândim la ce au ei de făcut pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Le căutăm altora defecte, în loc să le depăşim curajoşi pe-ale noastre. Atunci cum să mai facem noi înşine ceea ce trebuie? Să dăm noi înşine tot ce-avem mai bun, în fiecare clipă…să întoarcem şi celălalt obraz, fără să ne plecăm răului? De câte ori ne irităm pentru fleacuri! Când ne lăsăm conduşi de intelect nu folosim ce avem. De ce s-o facem? Oricum, nimeni nu ne ridică statuie…
Însă fiecare fiinţă umană a primit în dar de la Dumnezeu cea mai preţioasă comoară. Dacă o foloseşte în mod corect, totul se schimbă, pentru că – înainte de toate – s-a schimbat ea însăşi. Nimic cu-adevărat rău nu i se poate întâmpla şi niciodată nu i se dă mai mult decât poate să ducă.
Această comoară este intuiţia, vocea interioară, glasul spiritului care îi vorbeşte şi celui mai sărac om, femeii de la sat cu patru clase primare sau laureatului premiului Nobel. Am putea s-o numim bun simţ…iar bunul simţ nu se împarte cu averea sau cu erudiţia, cu prestigiul sau cu succesul public. Toţi l-am primit în mod egal! Diferenţele între noi constau în felul în care-l folosim. Dacă vi se pare că lipseşte cu desăvârşire în zilele noastre…faceţi-vă un examen de conştiinţă. Întrebaţi-vă când v-aţi iritat ultima dată şi de ce.
O femeie pe care o cunosc îmi relata că se grăbea într-o zi la treburile ei şi voia să ia tramvaiul ca să ajungă mai repede; dar tramvaiul a plecat din staţie înainte să urce în el; o situaţie banală, cotidiană…
Însă ce s-a întâmplat mai departe nu a fost deloc banal. Căci vocea ei interioară a oprit-o tocmai când începuse să se irite: “De ce-ţi pierzi calmul când vine îndată un alt tramvai?”
În mai puţin de un minut a apărut tramvaiul de care avea nevoie, lucru neobişnuit pe acea rută, la acea oră. Lucru pe care, în mod obişnuit, nu avea de unde să-l ştie. Şi femeia a înţeles esenţialul: calm înainte de toate! În micile şi marile întâmplări ale vieţii avem nevoie de calm ca să facem faţă cu bine. Dar adevăratul calm nu este rodul unui temperament flegmatic, al unei firi molcome sau diplomate, care-şi ascunde gândurile în spatele aparenţelor. Căci nu este un calm aparent! Dimpotrivă, cel care îl deţine poate acţiona în exterior cu…sacră mânie! Ca atunci când Iisus Christos i-a biciuit pe negustori la Templu, sau când Ioan Botezătorul i-a alungat pe făţarnici cu expresia “cuib de vipere!” Doar nu veţi spune că aceste fapte au fost doar izbucnirile unor temperamente nestăpânite…
Calmul este seninătatea, starea de vigilenţă, rugăciunea înfăptuită. Cu totul altceva decât crede intelectul că este… Este starea de graţie!
În aşa-numita lume de dincolo există Un Singur Soare, O Singură Lumină. Fără Ea suntem în ceaţă, cum se spune. Ba chiar în beznă, copleşiţi de sentimente negative…
Aşa cum în timpul zilei soarele străluceşte pe cerul senin – indiferent ce se întâmplă jos, pe Pământ, iar strălucirea lui poate fi umbrită numai de norii de pe cer…tot aşa se întâmplă şi în viaţa noastră interioară. Dacă ne păstrăm seninătatea, indiferent ce ni se întâmplă aici, pe Pământ, păstrăm legătura cu Lumina, iar recunoaşterea lui Dumnezeu devine pentru noi cea mai vie experienţă. Dincolo de credinţă, ea devine certitudine – experienţă trăită în realitate, clară ca lumina zilei! Chiar şi atunci când ne întristează întâmplările vieţii, ne putem păstra seninătatea, dacă vrem cu adevărat. Căci Soarele e sus pe Cer! Iar lumina zilei este umbrită numai de nori – care sunt reacţiile noastre greşite la ceea ce tocmai se întâmplă. Indiferent de ceea ce fac ceilalţi, chiar dacă ne produc cea mai mare suferinţă! Numai un astfel de om este în stare să se roage pentru duşmanii săi. Acest lucru nu este supraomenesc, dar este deasupra intelectului egoist, care se gândeşte numai la sine şi tinde doar spre ceea ce este comod şi plăcut aici, pe Pământ.
Şi totuşi…este greşit să fim trişti uneori? Nicidecum! Chiar şi cel mai senin dintre cei senini are momente de profundă melancolie. Întru-totul firească şi îndreptăţită, ţinând seama de lumea în care trăim.
Reacţiile corecte sunt reacţii fireşti…dar noi am uitat ce este natural şi firesc în vârtejul acestor vremuri.
Cerul vieţii interioare se întunecă atunci când legătura cu sinele profund este slăbită.
Iar seninătatea este însăşi lumina zilei! Semnul că iubim Lumina mai presus de orice şi facem totul în Onoarea Sa. Este pacea interioară după care tânjim atât…Prin urmare, uneori trişti, dar cu ochi senini, trebuie să mergem pe cale pas cu pas, până la hotarul unde defectele noastre se vor desprinde de noi în întregime. Şi vom fi liberi! Chiar dacă acest lucru ni se pare acum imposibil, să nu uităm că orice drum, oricât de lung ar fi el…începe cu primul pas.
Iar primul pas este o stare de spirit. Starea în care spiritul conduce…Dacă cel binecuvântat s-o trăiască nu este vigilent, dacă spiritul său este prea slab sau prea leneş ca s-o poată păstra mai mult de câteva clipe şi omul “îşi face sânge rău”…starea interioară se schimbă, radiaţia sanguină se perturbă. Ieşim din zona de siguranţă, iar legătura cu spiritul se întrerupe, din cauza stratului întunecat care se formează în jurul nostru. Atunci intelectul preia conducerea, iar noi credem că ne aflăm la aceeaşi înălţime de dinainte.
Dar spiritul este omul însuşi. Esenţa lui este pacea, liniştea, calmul. Nu degeaba se spune că, în situaţii limită, avem nevoie de calm şi sânge rece, de prezenţă de spirit! Altfel ne aflăm la cheremul întâmplărilor, depăşiţi de situaţie.
Spiritul omului şi-a început peregrinarea prin materie ca sămânţă de spirit. El are nevoie de experienţele trăite în materie pentru a se dezvolta până la stadiul de spirit matur, conştient de sine, precum o sămânţă are nevoie de pământ, apă, aer şi soare ca să devină un copac roditor, plin de roade bogate. Aceasta este calea din materie spre Regatul Spiritului sau Împărăţia Cerului, unde spiritul exista la început ca sămânţă spirituală inconştientă. Calea de la întuneric spre lumină…
Omul de pe Pământ este spiritul cu învelişurile sale, dintre care cel mai dens este corpul fizic. Spiritul se leagă de corp prin radiaţia sanguină. Dacă sângele omului este insuficient ca volum sau compoziţie – deci insuficient cantitativ sau calitativ – spiritul nu se poate manifesta corect în materie prin corpul fizic, iar cerul vieţii interioare se întunecă. Atunci când spiritul se desprinde de corp, omul moare.
Chiar şi Cel Fără Teamă Şi Fără de Prihană, Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos a exclamat, atunci când atârna însângerat pe cruce, pe jumătate conştient şi Lucifer s-a apropiat de El:
<<Tată, de ce M-ai părăsit?>>
Aceste cuvinte arată cât de importantă este pentru conştiinţa diurnă legătura cu sinele profund, care în cazul lui Iisus Christos era una cu Tatăl.
Omului i-a fost dată conştiinţa diurnă a intelectului ca unealtă în slujba spiritului, pentru a-i uşura existenţa pământească, pentru a transpune în plan pământesc voinţa spiritului viu. Dar omul şi-a făcut din unealtă stăpân! El şi-a uitat menirea şi rătăceşte încoace şi încolo, hărţuit de scopurile intelectului său, prins în capcana materiei. Căci intelectul nu poate obţine niciodată legătura cu Lumina. El este produsul creierului, al materiei dense, îndreptat spre Pământ prin natura lui. Când intelectul domină, el îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, îi răpeşte omului însăşi bucuria de-a trăi! Şi ne mai mirăm că depresia şi anxietatea sunt la ordinea zilei…
Numai dorul autentic de Lumină, aspiraţia spre puritate devenită faptă…numai ele îl înnobilează cu adevărat pe om şi îl fac să se simtă fericit. Atunci omul se îndreaptă spre conştientul “a fi”…
Aşa cum corpul fizic al celui mai evoluat animal s-a înălţat odinioară în poziţia bipedă, verticală, când sămânţa de spirit s-a încarnat pe Pământ, tot aşa omul zilelor noastre devine cu adevărat om doar atunci când îşi lasă spiritul liber, singurul capabil să-i redea demnitatea umană. Căci numai spiritul omului năzuieşte în sus şi Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice! “Coloana lui vertebrală”este legătura cu Lumina. Cel care o are nu se va pleca niciodată în faţa întunericului.
Gândurile noastre sunt luminoase când intuiţiile noastre sunt pure. Căci numai intuiţiile le luminează dinăuntru, ele nu au lumină proprie. Creierul emite gânduri, care îmbracă intuiţiile în cuvinte precum hainele îmbracă trupul. De cele mai multe ori, abia atunci conştiinţa diurnă a intelectului le percepe clar.
Dar numai un intelect purificat poate funcţiona astfel. Fără legătura cu Lumina gândurile negre ne asaltează, ne apasă şi ne întunecă bucuria vieţii. Sau ne hrănesc cu iluzii despre cât de grozavi suntem şi cât de mult ne deosebim de muritorii de rând.
În ultimul timp atacurile de panică se înmulţesc pe zi ce trece. Foarte mulţi oameni sunt din ce în ce mai bolnavi şi mai nefericiţi. Traversând o profundă criză sufletească, puţini mai găsesc în ziua de azi o oază de linişte şi pace. Să fie doar vina medicilor…care nu ştiu nimic despre legătura spirit – suflet – corp şi despre ştiinţa radiaţiilor sanguine? Când ne lăsăm conduşi de intelect căutăm vinovaţi oriunde înafara noastră…Dar cum să trăim într-o lume mai bună fără să ne schimbăm noi înşine, fiecare în parte?
Atitudinea corectă înseamnă a sta în lumină. Însă nimeni nu poate sta în lumină dacă nu s-a dezlegat mai întâi de întuneric.
De aceea Abd-ru-shin, prin Mesajul Graalului, i se adresează fiecărui om în parte:
<<Dezleagă-te de tot întunericul!>>
Ceea ce înseamnă: renunţă să te laşi condus de voinţa intelectului tău, care, prin natura lui, te leagă de Pământ şi de întuneric. Renunţă la multele tale defecte care te trag în jos! La atitudinea ta duplicitară…
De aceea Iisus Christos ne-a spus:
<<Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni!>>
Când lăsăm intelectul să domine nu-L slujim pe Dumnezeu, slujim întunericul! Iar acest lucru se poate întâmpla într-o clipă…deseori fără să ne dăm seama. Dar trebuie să ne dăm seama! Trebuie să devenim conştienţi de atitudinea greşită şi să ne schimbăm la timp! Şi nu putem face acest lucru fără să trăim cuvintele <<Vegheaţi şi rugaţi-vă!>>, fără ca aceste cuvinte să devină vii în noi.
La ora actuală, poate mai bine decât oricare om în carne şi oase, fiinţele naturii ne învaţă atitudinea corectă, dacă ne deschidem pe dinăuntru în acest sens. De la ele aflăm că există Un Singur Stăpân!
Căci toate fiinţele naturii, mici şi mari, sunt slujitorii fideli ai Lui Dumnezeu, de la care putem şi trebuie să învăţăm ceva nou: ce este slujirea fidelă!
Dar noi vrem să slujim deodată la doi stăpâni. Lucru dealtfel imposibil. Noi ne lăsăm dominaţi de intelect şi, cu cea mai bună voinţă intelectuală…greşim tot timpul. În asemenea momente tot ce gândim şi tot ce facem este presat în limite înguste, dar noi nu vrem să recunoaştem. Nu credem dacă ni se spune! Dimpotrivă, credem că noi avem dreptate. Ce trist…
Se relatează că, atunci când au fost creştinate vechile triburi celtice, conducătorul lor le-a spus preoţilor creştini: “În Dumnezeul vostru cred, dar pe elfe le văd cu ochii mei!”
El nu credea în elfele florilor, ci le vedea cu proprii lui ochi. Pentru el fiinţele naturii reprezentau realitatea, experienţă trăită, vie, în deplină concordanţă cu gradul său de maturitate interioară. Dar a fost considerat eretic de către cei care – deşi aveau presimţirea Dumnezeului unic – se lăsau conduşi de intelectul suveran. Ei au vrut să-i impună propria lor credinţă, uitând esenţialul: adevărata credinţă este convingere, rodul experienţei trăite. Ea intră în sânge, îmbrăcând fiecare acţiune umană – chiar şi cea mai simplă – în haina ei firească. Altfel este doar ceva învăţat, la care omul aderă. Dar nu este vie în om…
Să fii cu adevărat bun nu înseamnă să nu mai faci lucruri rele. Înseamnă să nu le mai poţi face!
Deseori, cu cea mai bună voinţă intelectuală, ne abţinem să facem rău şi ne străduim să facem bine. Dar aceasta nu e voinţa liberă, e voinţa legată de intelect! Când ne lăsăm spiritul liber, nu mai putem să facem rău… Toată puterea ne-o folosim pentru bine!
Şi atunci când ne folosim intelectul ca pe unealta unei voinţe mai înalte…trăim lucruri pe care acesta nu le poate înţelege când deţine rolul principal şi le respinge ca fiind neadevărate. Căci pentru el nu reprezintă realitatea, din simplul motiv că se află deasupra capacităţii sale de percepţie. Iar dacă nu le poate percepe, pentru el nu există! Le interpretează greşit sau le bagatelizează, luându-i în râs pe cei care au o mobilitate interioară mai mare şi nu sunt de acord cu el. Pe cei care pot să vadă lumea şi viaţa cu alţi ochi, care folosesc mai bine ceea ce avem cu toţii…măcar uneori. Dar aceste momente sunt rare – sau chiar inexistente – pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi nu le trăim pentru că ne propunem să trăim corect. Le trăim pur şi simplu, ca rezultat firesc al unei stări de spirit. Apoi intervine intelectul, dacă nu dăm din aripi ca să ne menţinem în zbor, la înălţime.
Aripile spiritului sunt modestia şi umilinţa. Dacă le facem loc în sufletele noastre, ele ne poartă în sus, spre Lumină… Orice înălţime trebuie recucerită mereu de către pasărea care vrea să se menţină-n zbor. A trăi în prezent presupune maxima desfăşurare de forţă spirituală de care suntem în stare; ea este anvergura aripilor noastre! Dar cine trăieşte astfel?
Deci nu este destul să ne deschidem corect pentru a reuşi să primim forţa de sus. Trebuie să ştim s-o folosim corect în viaţa de zi cu zi, până în cele mai mici detalii. În relaţiile noastre cu cei din jur, în munca noastră, în tot ceea ce facem. Altfel ne distruge, ne arde! Cădem bolnavi la corp şi la suflet şi până la urmă pierim! Iar Lumina nu ne salvează dacă nu ne străduim noi înşine! Cu toată seriozitatea, cu cea mai mare sinceritate, tot timpul şi fără să ne minţim pe noi, pretinzând că avem dreptate.
Acum Dumnezeu pretinde de la noi să-I folosim corect darul! De aceea Abd-ru-shin ne-a spus:
<<Mi-e teamă pentru voi!>>
Ca să ne ferească de cea mai mare primejdie, care este pentru noi moartea spirituală, Iisus Christos ne-a adus Mesajul Său:
<<Iubiţi-L pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă!>>
Dar acest Mesaj este prea mare pentru înţelegerea noastră îngustă, pământească. Dovada este atât viaţa noastră interioară, cât şi ceea ce vedem zilnic în jur…deşi acest Mesaj este cum nu se poate mai practic şi mai pragmatic. Cum nu se poate mai realist! Dacă L-am înţelege cu adevărat, L-am trăi ca atare: prin felul nostru de-a fi i-am spăla picioarele aproapelui nostru şi prin munca noastră am crea Raiul pe Pământ!
Dacă ne-am asculta vocea interioară… Cine neglijează s-o facă îşi ratează existenţa, îşi trăieşte viaţa în mod greşit, cu toate intenţiile sale bune. El nu mai este capabil să deosebească glasul spiritului său de vociferările minţii. Pe zi ce trece, devine din ce în ce mai “sărac”, căci <<săracului i se ia şi ceea ce are>>. Aceste cuvinte ne arată că forţa spirituală se duce la cel care ştie s-o folosească. Şi numai un astfel de om este aşa cum trebuie să fie: simplu şi natural, trăind în prezent, cu capul pe umeri. El a gustat o fărâmă de seninătate şi vrea mai mult, fără să dea vina pe împrejurările în care trăieşte când seninătatea e departe de el. Căci numai din vina lui e aşa şi nu datorită circumstanţelor.
Gândiţi-vă… dacă viaţa noastră e prea complicată ca să fie sănătoasă, cine-i de vină? Viaţa?
Gânduri luminoase, intuiţii pure… cine mai ştie ce sunt ele în ziua de azi?
Dar gândurile bune sunt gânduri corecte. Cine le are îşi recunoaşte propriile defecte şi slăbiciuni…în ochii altora şi în atitudinea lor faţă de el. Când i se aduc reproşuri, le vede în lumina lor adevărată: dacă-l irită, înseamnă că sunt întru-totul întemeiate. Căci el nu vrea să aibă dreptate, vrea să fie obiectiv şi să vadă clar. Să vadă totul în Lumina Adevărului, aşa cum este văzut de sus, din lumină. Dar cum să vadă clar dacă mai are o bârnă în ochi? Defectele de vedere perturbă claritatea privirii. Când e vorba de ochii spiritului, defectele de vedere sunt defectele sufletului, care întunecă percepţia intuitivă. Ele sunt pretutindeni aceleaşi, în ochii celui dispus să vadă! Prin urmare, atâta timp cât mai are vreun defect, trebuie să lucreze cu hărnicie la sine însuşi – dacă vrea să fie fericit! Iar claritatea privirii nu se obţine cu una, cu două, este nevoie de întreaga existenţă pentru purificarea ei!
<<Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi duce.>> zicea Iisus Christos.
Iată de ce a fost scris Mesajul Graalului. Căci autorul său vrea să ne arate – în esenţă – acelaşi lucru: cum să fim capabili să vedem totul <<În Lumina Adevărului>>! Cu ochi proprii! Totul: lumea şi viaţa, pe semenii noştri şi pe noi înşine…minunata Creaţie cu Operele Creatorului Său! Adevărul!
“Ce este Adevărul?”a fost întrebat Abd-ru-shin.
<<Adevărul este realitate, El este “ceea ce este”!>>
Dar cum putem cunoaşte adevărul? Abd-ru-shin ne spune clar:
<< Cunoaşterea poate proveni numai din experienţă, nu din învăţare!…
În felul acesta eu arăt în Mesajul meu numai calea, astfel încât cel care o urmează să ajungă el însuşi la experienţele care îi vor aduce cunoaşterea. Omul trebuie mai întâi să “experimenteze” Creaţia, dacă vrea cu adevărat să ştie despre ea. Prin cunoaşterea mea, eu îi ofer posibilitatea să facă acest lucru, întrucât eu trăiesc necontenit Creaţia!>>
În cartea “Rezonanţe ale mileniilor trecute”, Iisus Christos le-a vorbit oamenilor despre ultima dintre fericiri. Ea este redată astfel:
<<Fericiţi cei cu inima pură, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!
Aceste cuvinte conţin tot; este cel mai măreţ lucru pe care omul îl poate înfăptui: A-L vedea pe Dumnezeu în Operele Sale! Inima sa trebuie să fie pură, clară precum cristalul, astfel încât nici un voal să nu-i tulbure vederea. A vedea înseamnă a recunoaşte! Omul care este pur în inima lui a ajuns la împlinire; el poate să se înalţe spre Lumină.>>
Autor: Lumea Graalului