“Totul din Intreg” nu a fost programata, nici macar eu, “autorul”, nu am stiut ca va fi o carte, o lucrare, dar se pare ca Ansamblul Existential ne-a oferit un cadou, un ghid, o lumina care ne reaminteste Ceea Ce Suntem. Daca doream sa scriu o carte, daca imi propuneam sa scriu o carte, probabil ca nici acum nu exista aceasta lucrare.
Povestea mea m-a adus aici. Desele momente de confuzie si cautari mi-au oferit descoperirea linistei si a bucuriei de a gusta Divinul. Dupa lungi perioade de conectare constienta, constanta, la Sursa, la Divin, am inceput sa traiesc, sa simt, sa gandesc, din punctul Sursei de vedere. Meditatiile zilnice si renuntarea la fizic m-au condus si m-au ghidat prin Tinutul Adevaratei Realitati, iar de Acolo am adus in lumea materiala savoarea Esentei pe care se bazeaza intreaga existenta.

Procesul de scriere al cartii “Totul din Intreg”, poate fi numit de multi o dovada de inconstienta dusa pana la extrem. Asa a si fost! Cand am scris aceasta carte, m-am epuizat fizic, mi-am testat limitele corpului, am incercat sa imping barierele fizicului pana la Absolut. Si am reusit! Totul din Intreg a fost scrisa in 13 zile, sau, mai bine zis, Totul din Intreg s-a scris, prin mine, in doar 13 zile. Da, exact! Aceasta carte s-a scris singura, eu doar m-am lasat trait de Sursa si nu am facut nimic altceva decat sa misc creionul pe foaia de hartie dupa cum curgea Sensul Adevarat. Vocea Interioara, care mi-a dictat Totul din Intreg, m-a incurajat sa termin ceea ce pornisem in ciuda provocarilor fizice atat de evidente.
Timp de 13 zile am scris de dimineata pana seara. Timp de aproape doua saptamani am fost doar un simplu instrument prin care s-au revarsat informatiile de la Nivelul Iubirii Supreme. Interesant este ca atunci cand scriam, nu am stiut niciodata care va fi urmatorul cuvant asternut pe foaie. Informatiile, mesajele din cartea “Totul din Intreg” au fost si pentru mine o noutate, iar momentul aflarii si clipele constientizarii au fost adevarate peisaje Divine pentru mine, pentru cel care invata de la El. Scriam, zambeam si plangeam. Atat. De multe ori nu puteam tine pasul cu ideile, iar din acest motiv manuscrisul meu nu este unul usor descifrabil, fiindca prescurtam multe cuvinte pentru a nu pierde mesajul ce se voia a fi transmis.

Pe mine, “Totul din Intreg” m-a luminat si sunt incantat ca oamenii care o citesc se bucura din plin de viata si imi scriu cuvintele lor de apreciere, recunostinta si iubire. Eu nu am facut nimic deosebit, din simplul motiv ca Tot Ceea Ce Exista este un miracol Divin. Eu doar am indraznit sa simt Totul si sa vorbesc din punctul Lui de vedere. Intregul a scris prin mine, Totul a venit la noi, pentru a ne transmite ca Totul din Intreg suntem Noi, iar pentru faptul ca nu mai exista separare, putem spune cu drag ca Noi am scris Totul din Intreg pentru Noi.

Si pentru ca Sursa Universala ne-a transmis aceste mesaje pentru a ne arata ca intre noi si Iubirea Infinita nu exista seprare, cartea “Totul din Intreg” in format electronic se poate descarca GRATUIT! Click aici pentru E-bookul “Totul din Intreg”! http://totuldinintreg.com/descarcare-ebook-totul-din-intreg/

Descoperim viata impreuna. Adevarata viata!
Pace si Iubire!

Catalin Manea www.totuldinintreg.com

Bucuria de a trăi nu poate fi mimată. Ea există sau nu! Şi este criteriul sigur că omul se află pe drumul cel bun. Dar câte lupte cu sine, câte suferinţe sufleteşti şi câte îndoieli nu trebuie depăşite până când bucuria de a trăi se instalează pe deplin în suflet…Până atunci apar uneori străfulgerări ale ei, raze de lumină care ne bucură inima şi ne îndeamnă să mergem mai departe, mereu mai departe. Pericolul e numai in urmă!
Căci ne putem trăi fiecare clipă din viaţă în două feluri: corect sau greşit. Cu atitudinea corectă sau cu atitudinea greşită. În această privinţă nu există cale de mijloc.
În primul caz spiritul preia conducerea, iar intelectul – respectiv corpul fizic – execută în materia densă ceea ce vrea spiritul. Când se întâmplă acest lucru există armonie între toate verigile lanţului…iar lanţul acesta îl leagă pe om de Lumină. Atunci omul funcţionează corect şi nu se mai opune Legilor Creaţiei prin atitudinea sa greşită sau pretinzătoare. El îşi împlineşte menirea în Creaţie ca o fiinţă umană demnă de acest nume, indiferent cine este şi ce face aici, pe Pământ. Desigur, nu-şi risipeşte energia în acţiuni exterioare greşite, pentru că îi lasă drum liber spiritului său. Abia atunci omul devine ceea ce trebuie să fie: veriga de legătură între două lumi.
Se poate spune că, atunci când spiritul preia controlul, omul renunţă să-şi controleze viaţa în mod intelectual. Atunci constată cu uimire că tot Binele vine de sus, iar el nu are nici un merit în această privinţă. Când intelectul se dă la o parte din calea Binelui, în jurul omului se întâmplă miracole! Omul nu face nimic special: dacă are atitudinea corectă, Binele se revarsă prin el şi lucrează singur. Cât de mic devine cel care constată că…”a fi” e atât de simplu! Abia atunci el începe să trăiască!

Abia atunci el devine un instrument al Luminii, un executant al planurilor Sale, care nu mai încearcă să-şi amestece propriul intelect în aceste planuri. Dacă face acest lucru – cu cea mai bună voinţă intelectuală – procedează greşit şi succesul său este doar aparent şi temporar, pământesc, exterior.
Dar omul nu poate să-şi împlinească cea mai înaltă menire, aceea de slujitor al Luminii, fără ca spiritul său să deţină controlul. Când spiritul preia controlul nu poate decât să-L slujească pe Dumnezeu, pentru că aceasta este natura lui. Nu poate decât să-l poarte pe om în sus, spre Lumină, pentru că îl atrage în sus însăşi specia sa. Aşa cum omul care Îl recunoaşte pe Dumnezeu în Operele Sale nu poate decât să cadă în genunchi plin de veneraţie! Este o stare de spirit, nu ceva ce omul îşi propune să facă.
În al doilea caz, al atitudinii greşite sau pretinzătoare, omul se leagă de Pământ şi de întuneric prin voinţa intelectului său, pe care o lasă să domine, în pofida celor mai bune intenţii. Nu degeaba se spune că ”iadul este pavat cu intenţii bune.” Mărturie stă întreaga istorie a omenirii, dar mai ales istoria religiilor. Când spiritul este prea slab sau prea leneş ca să folosească intelectul ca pe-o unealtă şi se lasă subjugat de el… omul înfăptuieşte în Numele Domnului cele mai groaznice lucruri. Iar istoria se repetă, dacă oamenii nu se schimbă! Cele mai înalte Mesaje din Lumină sunt înţelese greşit de omul care le trage în jos către el, în loc să se înalţe spre Ele. Aceasta e atitudinea greşită, prin care omul pretinde că ştie mai bine. Căci în mod obişnuit el acţionează ca un obstacol în calea Luminii! Dominat de voinţa intelectului său, el nici măcar nu bănuieşte cât de mult greşeşte…

Atitudinea corectă înseamnă a sta corect în Creaţie. Este o stare firească, simplă, o stare permanentă a fiinţei, nu doar o stare de-o clipă. Deşi, în unele clipe de graţie, presimţim ce este…Este ceva nou.

Dar  majoritatea oamenilor – indiferent de religia lor – se lasă conduşi de intelectul care vrea să controleze totul. Când fiinţa umană devine cu adevărat conştientă de existenţa spiritului său renunţă la atitudinea pretinzătoare pe care o are în mod obişnuit. Şi de care – în mod obişnuit – nici măcar nu-şi dă seama.
Atunci face tot ce trebuie să facă un om al zilelor noastre…doar atitudinea diferă.
Iar când reuşeşte acest lucru – măcar în unele momente pe parcursul unei zile – simte că începe să trăiască. Pe măsură ce exersează acest nou fel de-a fi, îi iese din ce în ce mai bine…Se simte în starea de graţie, “trăieşte în duh”, cum se spune, lucru care li se întâmplă uneori unor “privilegiaţi ai sorţii” în timpul existenţei pe care o duc într-un mare oraş, acolo unde i-a plasat destinul. Căci nu toţi ne putem retrage la mânăstire sau pe vârf de munte, dar toţi ne putem deschide sufletele – dacă vrem cu adevărat acest lucru – astfel încât lumina să pătrundă înăuntru.
Oriunde există deschidere, lumina pătrunde în suflet! Indiferent cine este şi ce face acel om pentru a-şi câştiga existenţa. Indiferent de rasă, vârstă, sex, religie, naţionalitate…acesta e un proces obiectiv, care nu face diferenţe între oameni, aşa cum facem noi atunci când ne punem etichete unii altora. Căci fiecare etichetă este o pretenţie.
Concepţiile noastre greşite despre lume şi viaţă ne despart de Lumină. Împreună cu defectele şi slăbiciunile pe care nu vrem să ni le recunoaştem. Noţiunea pe care o avem despre Lumină se tulbură când noi înşine suntem departe de pace. Acea pace pe care <<nu oamenii o dau şi nu oamenii o pot lua.>>
V-aţi gândit vreodată că…dacă-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice…nu ne mai putem irita? Pur si simplu…
Dar când intelectul ne conduce vociferăm mereu în interiorul nostru, căci întotdeauna există ceva care “nu ne convine”. Clipa prezentă nu este niciodată destul de bună pentru noi, mereu aşteptăm alta mai bună. Când ne irită greşelile celor din jur, dăm cu pietre…uitând că nu avem voie să judecăm, deşi suntem datori să recunoaştem. Când cineva ne reproşează ceva, reflectăm sincer dacă are dreptate? Dimpotrivă, tragem spuza pe turta noastră şi parăm lovitura! În loc să ne vedem de treabă, ne preocupă treburile altora: ne gândim la ce au ei de făcut pentru ca lucrurile să meargă mai bine. Le căutăm altora defecte, în loc să le depăşim curajoşi pe-ale noastre. Atunci cum să mai facem noi înşine ceea ce trebuie? Să dăm noi înşine tot ce-avem mai bun, în fiecare clipă…să întoarcem şi celălalt obraz, fără să ne plecăm răului? De câte ori ne irităm pentru fleacuri! Când ne lăsăm conduşi de intelect nu folosim ce avem. De ce s-o facem? Oricum, nimeni nu ne ridică statuie…

Însă fiecare fiinţă umană a primit în dar de la Dumnezeu cea mai preţioasă comoară. Dacă o foloseşte în mod corect, totul se schimbă, pentru că – înainte de toate – s-a schimbat ea însăşi. Nimic cu-adevărat rău nu i se poate întâmpla şi niciodată nu i se dă mai mult decât poate să ducă.
Această comoară este intuiţia, vocea interioară, glasul spiritului care îi vorbeşte şi celui mai sărac om, femeii de la sat cu patru clase primare sau laureatului premiului Nobel. Am putea s-o numim bun simţ…iar bunul simţ nu se împarte cu averea sau cu erudiţia, cu prestigiul sau cu succesul public. Toţi l-am primit în mod egal! Diferenţele între noi constau în felul în care-l folosim. Dacă vi se pare că lipseşte cu desăvârşire în zilele noastre…faceţi-vă un examen de conştiinţă. Întrebaţi-vă când v-aţi iritat ultima dată şi de ce.
O femeie pe care o cunosc îmi relata că se grăbea într-o zi la treburile ei şi voia să ia tramvaiul ca să ajungă mai repede; dar tramvaiul a plecat din staţie înainte să urce în el; o situaţie banală, cotidiană…
Însă ce s-a întâmplat mai departe nu a fost deloc banal. Căci vocea ei interioară a oprit-o tocmai când începuse să se irite: “De ce-ţi pierzi calmul când vine îndată un alt tramvai?”

În mai puţin de un minut a apărut tramvaiul de care avea nevoie, lucru neobişnuit pe acea rută, la acea oră. Lucru pe care, în mod obişnuit, nu avea de unde să-l ştie. Şi femeia a înţeles esenţialul: calm înainte de toate! În micile şi marile întâmplări ale vieţii avem nevoie de calm ca să facem faţă cu bine. Dar adevăratul calm nu este rodul unui temperament flegmatic, al unei firi molcome sau diplomate, care-şi ascunde gândurile în spatele aparenţelor. Căci nu este un calm aparent! Dimpotrivă, cel care îl deţine poate acţiona în exterior cu…sacră mânie! Ca atunci când Iisus Christos i-a biciuit pe negustori la Templu, sau când Ioan Botezătorul i-a alungat pe făţarnici cu expresia “cuib de vipere!” Doar nu veţi spune că aceste fapte au fost doar izbucnirile unor temperamente nestăpânite…

Calmul este seninătatea, starea de vigilenţă, rugăciunea înfăptuită. Cu totul altceva decât crede intelectul că este… Este starea de graţie!
În aşa-numita lume de dincolo există Un Singur Soare, O Singură Lumină. Fără Ea suntem în ceaţă, cum se spune. Ba chiar în beznă, copleşiţi de sentimente negative…

Aşa cum în timpul zilei soarele străluceşte pe cerul senin – indiferent ce se întâmplă jos, pe Pământ, iar strălucirea lui poate fi umbrită numai de norii de pe cer…tot aşa se întâmplă şi în viaţa noastră interioară. Dacă ne păstrăm seninătatea, indiferent ce ni se întâmplă aici, pe Pământ, păstrăm legătura cu Lumina, iar recunoaşterea lui Dumnezeu devine pentru noi cea mai vie experienţă. Dincolo de credinţă, ea devine certitudine –  experienţă trăită în realitate, clară ca lumina zilei! Chiar şi atunci când ne întristează întâmplările vieţii, ne putem păstra seninătatea, dacă vrem cu adevărat. Căci Soarele e sus pe Cer! Iar lumina zilei este umbrită numai de nori – care sunt reacţiile noastre greşite la ceea ce tocmai se întâmplă. Indiferent de ceea ce fac ceilalţi, chiar dacă ne produc cea mai mare suferinţă! Numai un astfel de om este în stare să se roage pentru duşmanii săi. Acest lucru nu este supraomenesc, dar este deasupra intelectului egoist, care se gândeşte numai la sine şi tinde doar spre ceea ce este comod şi plăcut aici, pe Pământ.

Şi totuşi…este greşit să fim trişti uneori? Nicidecum! Chiar şi cel mai senin dintre cei senini are momente de profundă melancolie. Întru-totul firească şi îndreptăţită, ţinând seama de lumea în care trăim.

Reacţiile corecte sunt reacţii fireşti…dar noi am uitat ce este natural şi firesc în vârtejul acestor vremuri.

Cerul vieţii interioare se întunecă atunci când legătura cu sinele profund este slăbită.

Iar seninătatea este însăşi lumina zilei! Semnul că iubim Lumina mai presus de orice şi facem totul în Onoarea Sa. Este pacea interioară după care tânjim atât…Prin urmare, uneori trişti, dar cu ochi senini, trebuie să mergem pe cale pas cu pas, până la hotarul unde defectele noastre se vor desprinde de noi în întregime. Şi vom fi liberi! Chiar dacă acest lucru ni se pare acum imposibil, să nu uităm că orice drum, oricât de lung ar fi el…începe cu primul pas.

Iar primul pas este o stare de spirit. Starea în care spiritul conduce…Dacă cel binecuvântat s-o trăiască nu este vigilent, dacă spiritul său este prea slab sau prea leneş ca s-o poată păstra mai mult de câteva clipe şi omul “îşi face sânge rău”…starea interioară se schimbă, radiaţia sanguină se perturbă. Ieşim din zona de siguranţă, iar legătura cu spiritul se întrerupe, din cauza stratului întunecat care se formează în jurul nostru. Atunci intelectul preia conducerea, iar noi credem că ne aflăm la aceeaşi înălţime de dinainte.

Dar spiritul este omul însuşi. Esenţa lui este pacea, liniştea, calmul. Nu degeaba se spune că, în situaţii limită, avem nevoie de calm şi sânge rece, de prezenţă de spirit! Altfel ne aflăm la cheremul întâmplărilor, depăşiţi de situaţie.

Spiritul omului şi-a început peregrinarea prin materie ca sămânţă de spirit. El are nevoie de experienţele trăite în materie pentru a se dezvolta până la stadiul de spirit matur, conştient de sine, precum o sămânţă are nevoie de pământ, apă, aer şi soare ca să devină un copac roditor, plin de roade bogate. Aceasta este calea din materie spre Regatul Spiritului sau Împărăţia Cerului, unde spiritul exista la început ca sămânţă spirituală inconştientă. Calea de la întuneric spre lumină…

Omul de pe Pământ este spiritul cu învelişurile sale, dintre care cel mai dens este corpul fizic. Spiritul se leagă de corp prin radiaţia sanguină. Dacă sângele omului este insuficient ca volum sau compoziţie – deci insuficient cantitativ sau calitativ – spiritul nu se poate manifesta corect în materie prin corpul fizic, iar cerul vieţii interioare se întunecă. Atunci când spiritul se desprinde de corp, omul moare.

Chiar şi Cel Fără Teamă Şi Fără de Prihană, Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos a exclamat, atunci când atârna însângerat pe cruce, pe jumătate conştient şi Lucifer s-a apropiat de El:

<<Tată, de ce M-ai părăsit?>>

Aceste cuvinte arată cât de importantă este pentru conştiinţa diurnă legătura cu sinele profund, care în cazul lui Iisus Christos era una cu Tatăl.

Omului i-a fost dată conştiinţa diurnă a intelectului ca unealtă în slujba spiritului, pentru a-i uşura existenţa pământească, pentru a transpune în plan pământesc voinţa spiritului viu. Dar omul şi-a făcut din unealtă stăpân! El şi-a uitat menirea şi rătăceşte încoace şi încolo, hărţuit de scopurile intelectului său, prins în capcana materiei. Căci intelectul nu poate obţine niciodată legătura cu Lumina. El este produsul creierului, al materiei dense, îndreptat spre Pământ prin natura lui. Când intelectul domină, el îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, îi răpeşte omului însăşi bucuria de-a trăi! Şi ne mai mirăm că depresia şi anxietatea sunt la ordinea zilei…

Numai dorul autentic de Lumină, aspiraţia spre puritate devenită faptă…numai ele îl înnobilează cu adevărat pe om şi îl fac să se simtă fericit. Atunci omul se îndreaptă spre conştientul “a fi”…

Aşa cum corpul fizic al celui mai evoluat animal s-a înălţat odinioară în poziţia bipedă, verticală, când sămânţa de spirit s-a încarnat pe Pământ, tot aşa omul zilelor noastre devine cu adevărat om doar atunci când îşi lasă spiritul liber, singurul capabil să-i redea demnitatea umană. Căci numai spiritul omului năzuieşte în sus şi Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice! “Coloana lui vertebrală”este legătura cu Lumina. Cel care o are nu se va pleca niciodată în faţa întunericului.
Gândurile noastre sunt luminoase când intuiţiile noastre sunt pure. Căci numai intuiţiile le luminează dinăuntru, ele nu au lumină proprie. Creierul emite gânduri, care îmbracă intuiţiile în cuvinte precum hainele îmbracă trupul. De cele mai multe ori, abia atunci conştiinţa diurnă a intelectului le percepe clar.
Dar numai un intelect purificat poate funcţiona astfel. Fără legătura cu Lumina gândurile negre ne asaltează, ne apasă şi ne întunecă bucuria vieţii. Sau ne hrănesc cu iluzii despre cât de grozavi suntem şi cât de mult ne deosebim de muritorii de rând.
În ultimul timp atacurile de panică se înmulţesc pe zi ce trece. Foarte mulţi oameni sunt din ce în ce mai bolnavi şi mai nefericiţi. Traversând o profundă criză sufletească, puţini mai găsesc în ziua de azi o oază de linişte şi pace. Să fie doar vina medicilor…care nu ştiu nimic despre legătura spirit – suflet – corp şi despre ştiinţa radiaţiilor sanguine? Când ne lăsăm conduşi de intelect căutăm vinovaţi oriunde înafara noastră…Dar cum să trăim într-o lume mai bună fără să ne schimbăm noi înşine, fiecare în parte?

Atitudinea corectă înseamnă a sta în lumină. Însă nimeni nu poate sta în lumină dacă nu s-a dezlegat mai întâi de întuneric.

De aceea Abd-ru-shin, prin Mesajul Graalului, i se adresează fiecărui om în parte:

<<Dezleagă-te de tot întunericul!>>
Ceea ce înseamnă: renunţă să te laşi condus de voinţa intelectului tău, care, prin natura lui, te leagă de Pământ şi de întuneric. Renunţă la multele tale defecte care te trag în jos! La atitudinea ta duplicitară…

De aceea Iisus Christos ne-a spus:

<<Nimeni nu poate sluji deodată la doi stăpâni!>>
Când lăsăm intelectul să domine nu-L slujim pe Dumnezeu, slujim întunericul! Iar acest lucru se poate întâmpla într-o clipă…deseori fără să ne dăm seama. Dar trebuie să ne dăm seama! Trebuie să devenim conştienţi de atitudinea greşită şi să ne schimbăm la timp! Şi nu putem face acest lucru fără să trăim cuvintele <<Vegheaţi şi rugaţi-vă!>>, fără ca aceste cuvinte să devină vii în noi.
La ora actuală, poate mai bine decât oricare om în carne şi oase, fiinţele naturii ne învaţă atitudinea corectă, dacă ne deschidem pe dinăuntru în acest sens. De la ele aflăm că există Un Singur Stăpân!
Căci toate fiinţele naturii, mici şi mari, sunt slujitorii fideli ai Lui Dumnezeu, de la care putem şi trebuie să învăţăm ceva nou: ce este slujirea fidelă!
Dar noi vrem să slujim deodată la doi stăpâni. Lucru dealtfel imposibil. Noi ne lăsăm dominaţi de intelect şi, cu cea mai bună voinţă intelectuală…greşim tot timpul. În asemenea momente tot ce gândim şi tot ce facem este presat în limite înguste, dar noi nu vrem să recunoaştem. Nu credem dacă ni se spune! Dimpotrivă, credem că noi avem dreptate. Ce trist…

Se relatează că, atunci când au fost creştinate vechile triburi celtice, conducătorul lor le-a spus preoţilor creştini: “În Dumnezeul vostru cred, dar pe elfe le văd cu ochii mei!”

El nu credea în elfele florilor, ci le vedea cu proprii lui ochi. Pentru el fiinţele naturii reprezentau realitatea, experienţă trăită, vie, în deplină concordanţă cu gradul său de maturitate interioară. Dar a fost considerat eretic de către cei care – deşi aveau presimţirea Dumnezeului unic – se lăsau conduşi de intelectul suveran. Ei au vrut să-i impună propria lor credinţă, uitând esenţialul: adevărata credinţă este convingere, rodul experienţei trăite. Ea intră în sânge, îmbrăcând fiecare acţiune umană – chiar şi cea mai simplă – în haina ei firească. Altfel este doar ceva învăţat, la care omul aderă. Dar nu este vie în om…

Să fii cu adevărat bun nu înseamnă să nu mai faci lucruri rele. Înseamnă să nu le mai poţi face!

Deseori, cu cea mai bună voinţă intelectuală, ne abţinem să facem rău şi ne străduim să facem bine. Dar aceasta nu e voinţa liberă, e voinţa legată de intelect! Când ne lăsăm spiritul liber, nu mai putem să facem rău… Toată puterea ne-o folosim pentru bine!
Şi atunci când ne folosim intelectul ca pe unealta unei voinţe mai înalte…trăim lucruri pe care acesta nu le poate înţelege când deţine rolul principal şi le respinge ca fiind neadevărate. Căci pentru el nu reprezintă realitatea, din simplul motiv că se află deasupra capacităţii sale de percepţie. Iar dacă nu le poate percepe, pentru el nu există! Le interpretează greşit sau le bagatelizează, luându-i în râs pe cei care au o mobilitate interioară mai mare şi nu sunt de acord cu el. Pe cei care pot să vadă lumea şi viaţa cu alţi ochi, care folosesc mai bine ceea ce avem cu toţii…măcar uneori. Dar aceste momente sunt rare – sau chiar inexistente – pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi nu le trăim pentru că ne propunem să trăim corect. Le trăim pur şi simplu, ca rezultat firesc al unei stări de spirit. Apoi intervine intelectul, dacă nu dăm din aripi ca să ne menţinem în zbor, la înălţime.

Aripile spiritului sunt modestia şi umilinţa. Dacă le facem loc în sufletele noastre, ele ne poartă în sus, spre Lumină… Orice înălţime trebuie recucerită mereu de către pasărea care vrea să se menţină-n zbor. A trăi în prezent presupune maxima desfăşurare de forţă spirituală de care suntem în stare; ea este anvergura aripilor noastre! Dar cine trăieşte astfel?

Deci nu este destul să ne deschidem corect pentru a reuşi să primim forţa de sus. Trebuie să ştim s-o folosim corect în viaţa de zi cu zi, până în cele mai mici detalii. În relaţiile noastre cu cei din jur, în munca noastră, în tot ceea ce facem. Altfel ne distruge, ne arde! Cădem bolnavi la corp şi la suflet şi până la urmă pierim! Iar Lumina nu ne salvează dacă nu ne străduim noi înşine! Cu toată seriozitatea, cu cea mai mare sinceritate, tot timpul şi fără să ne minţim pe noi, pretinzând că avem dreptate.

Acum Dumnezeu pretinde de la noi să-I folosim corect darul! De aceea Abd-ru-shin ne-a spus:

<<Mi-e teamă pentru voi!>>
Ca să ne ferească de cea mai mare primejdie, care este pentru noi moartea spirituală, Iisus Christos ne-a adus Mesajul Său:

<<Iubiţi-L pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele vostru ca pe voi înşivă!>>

Dar acest Mesaj este prea mare pentru înţelegerea noastră îngustă, pământească. Dovada este atât viaţa noastră interioară, cât şi ceea ce vedem zilnic în jur…deşi acest Mesaj este cum nu se poate mai practic şi mai pragmatic. Cum nu se poate mai realist! Dacă L-am înţelege cu adevărat, L-am trăi ca atare: prin felul nostru de-a fi i-am spăla picioarele aproapelui nostru şi prin munca noastră am crea Raiul pe Pământ!

Dacă ne-am asculta vocea interioară… Cine neglijează s-o facă îşi ratează existenţa, îşi trăieşte viaţa în mod greşit, cu toate intenţiile sale bune. El nu mai este capabil să deosebească glasul spiritului său de vociferările minţii. Pe zi ce trece, devine din ce în ce mai “sărac”, căci <<săracului i se ia şi ceea ce are>>. Aceste cuvinte ne arată că forţa spirituală se duce la cel care ştie s-o folosească. Şi numai un astfel de om este aşa cum trebuie să fie: simplu şi natural, trăind în prezent, cu capul pe umeri. El a gustat o fărâmă de seninătate şi vrea mai mult, fără să dea vina pe împrejurările în care trăieşte când seninătatea e departe de el. Căci numai din vina lui e aşa şi nu datorită circumstanţelor.
Gândiţi-vă… dacă viaţa noastră e prea complicată ca să fie sănătoasă, cine-i de vină? Viaţa?
Gânduri luminoase, intuiţii pure… cine mai ştie ce sunt ele în ziua de azi?

Dar gândurile bune sunt gânduri corecte. Cine le are îşi recunoaşte propriile defecte şi slăbiciuni…în ochii altora şi în atitudinea lor faţă de el. Când i se aduc reproşuri, le vede în lumina lor adevărată: dacă-l irită, înseamnă că sunt întru-totul întemeiate. Căci el nu vrea să aibă dreptate, vrea să fie obiectiv şi să vadă clar. Să vadă totul în Lumina Adevărului, aşa cum este văzut de sus, din lumină. Dar cum să vadă clar dacă mai are o bârnă în ochi? Defectele de vedere perturbă claritatea privirii. Când e vorba de ochii spiritului, defectele de vedere sunt defectele sufletului, care întunecă percepţia intuitivă. Ele sunt pretutindeni aceleaşi, în ochii celui dispus să vadă! Prin urmare, atâta timp cât mai are vreun defect, trebuie să lucreze cu hărnicie la sine însuşi – dacă vrea să fie fericit! Iar claritatea privirii nu se obţine cu una, cu două, este nevoie de întreaga existenţă pentru purificarea ei!

<<Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi duce.>> zicea Iisus Christos.

Iată de ce a fost scris Mesajul Graalului. Căci autorul său vrea să ne arate – în esenţă – acelaşi lucru: cum să fim capabili să vedem totul <<În Lumina Adevărului>>! Cu ochi proprii! Totul: lumea şi viaţa, pe semenii noştri şi pe noi înşine…minunata Creaţie cu  Operele Creatorului Său! Adevărul!
“Ce este Adevărul?”a fost întrebat Abd-ru-shin.
<<Adevărul este realitate, El este “ceea ce este”!>>
Dar cum putem cunoaşte adevărul? Abd-ru-shin ne spune clar:

<< Cunoaşterea poate proveni numai din experienţă, nu din învăţare!…
În felul acesta eu arăt în Mesajul meu numai calea, astfel încât cel care o urmează să ajungă el însuşi la experienţele care îi vor aduce cunoaşterea. Omul trebuie mai întâi să “experimenteze” Creaţia, dacă vrea cu adevărat să ştie despre ea. Prin cunoaşterea mea, eu îi ofer posibilitatea să facă acest lucru, întrucât eu trăiesc necontenit Creaţia!>>

În cartea “Rezonanţe ale mileniilor trecute”, Iisus Christos le-a vorbit oamenilor despre ultima dintre fericiri. Ea este redată astfel:

<<Fericiţi cei cu inima pură, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!

Aceste cuvinte conţin tot; este cel mai măreţ lucru pe care omul îl poate înfăptui: A-L vedea pe Dumnezeu în Operele Sale! Inima sa trebuie să fie pură, clară precum cristalul, astfel încât nici un voal să nu-i tulbure vederea. A vedea înseamnă a recunoaşte! Omul care este pur în inima lui a ajuns la împlinire; el poate să se înalţe spre Lumină.>>

Autor: Lumea Graalului

Una dintre metodele prin care sa determinati compatibilitatile este metoda celor 5 elemente din filosofia chineza. Din punct de vedere structural suntem atrasi  de persoanele care apartin elementului ce se afla inaintea sau imediat dupa elementul nostru in ciclu productiv, mai degraba decat de cei care apartin celorlalte elemente.

Aceasta este o lista cu tipurile de relatii care se naasc din combinatiile posibile ( daca nu stiti carui element apartineti, click aici):

 Foc cu foc

Oamenii care apartin elementului Foc sunt entuziasti, pozitivi si optimisti. Cand doua persoane “cu foc” se gasesc una pe cealalta rezultatul poate fi o relatie puternica. Un om al focului are capacitatea de a scoate la iveala tot ce este mai bun dintr-o persoana a aceluiasi element, dand deseori nastere unei combinatii de durata, in care niciunul dintre parteneri nu ajunge sa se plictiseasca.

Foc cu pamant

O imbinare armonioasa in care fiecare partener  stie sa il stimuleze si sa il atraga pe celalalt. Imaginatia focului , impreuna cu senzualitatea pamantului  creeaza o relatie de reusita pe toate planurile.

Foc cu metal

Focul are forta de a topi metalul si din aceasta cauza aceasta relatie este una deosebit de dificila. Omul de metal va face tot posibilul sa isi impuna voina in fata focului, cu rezultate dezastruoase. Eul persoanei ce apartine elementului foc va uza in timp metalul. Ambele elemente sunt competitive si vor incerca sa se doboare unul pe celalalt. Din fericire, umorul este o calitate prezenta la ambele elemente, iar acesta ar putea fi cheia dezarmorsarii unor situatii tensionate.

Foc cu apa

Combinatia foc-apa este si ea una dificila deoarece apa stinge focul. Totusi, apa poate adauga creativitate entuziasmului si energiei manifestate de foc. In acelasi timp, persoanele apartinand elementului Foc  au capacitatea de a inspira pe inventivii nascuti sub semnul apei. Cu toate ca ambii parteneri sunt iscusiti in arta comunicarii, au dificultati in a-si exprima intimitatile unul fata de celalalt.

Foc cu lemn

Aceasta combinatie este armonioasa. Persoana ce apartine elementului lemn ofera stabilitate impulsivului foc. Energia si entuziasmul elementului foc  pot motiva persoana lemn la succese grandioase care nu i-ar fi fost la indemana pe cont propriu. Cei doi sunt optimisti, oameni deschisi  care gasesc o mare bucurie in exploatarea  ideilor si conceptelor noi.

Pamant cu pamant

O unire deosebit de pozitiva caci ambii parteneri sunt interesati de mentinerea unui standard de viata inalt. Dar mai important este faptul ca fiecare dintre ei se implica in rezolvarea problemelor celuilalt. Pentru cei care privesc din afara relatiei aceasta li se poate parea anosta. In realitate ea este puternica, adanca si pasionala. Problemele isi pot face aparitia din cauza incapatanarii celor doi. In orice caz amandoi iubesc  si sunt bine intentionati, asa ca invariabil aceste dificultati vor fi rezolvate.

Pamant cu metal

O combinatie excelenta datorita celor doi parteneri care se vor sustine, se vor respecta si se vor admira reciproc. Persoana de tip metal este o fire rabdatoare, lucru esential in aceasta relatie, caci atat barbatul cat si femeia pamant au nevoie de timp pentru a decide. Cu ajutorul celor care apartin metalului nativul pamant va descoperi cate oportunitati exista de fapt In viata.  Cei care apartin elementului pamant vor hrani ambitiile materiale ale celor apartinand metalului, asigurand astfel si siguranta financiara a relatiei.

Pamant cu apa

Iata din nou o combinatie ce poate fi dificila.  Este posibil ca partenerii sa se raneasca unul pe celalalt din punct de vedere sentimental. Pamantul confera stabilitatea ce-i lipseste apei, dar incapatanarea celui dintai va reprezenta o problema continua pentru mult mai sensibila persoana ce apartine elementului apa. In afaceri insa aceasta combinatie este foarte puternica. Creativitatea apei, alaturi de simtul comun si abordarea materialista a pamantului, duce fara indoiala la rezultate foarte bune.

Pamant cu lemn

Relatia dintre aceste doua elemente este dificila deoarece lemnul suge energia vitala a pamantului. Pamantul este stabil, precaut si conservator, in timp ce lemnul este comunicativ si expansiv. Cand cele doua persoane vor incepe sa se ajute realmente, in loc sa se certe si sa aiba ceva de impartit una cu cealalta, atunci relatia poate fi incununata de succes. Asta doar atata timp cat partenerii sunt dispusi sa isi exprime deschis sentimentele.

Metal cu metal

Aceasta relatie este destul de buna, avand in vedere ca cei doi se vor intelege reciproc din momentul cand vor face cunostinta. Ei vor avea parte de suisurile si coborasurile tipice unei relatii, dar vor fi gata oricand sa coopereze pentru binele legaturii lor atunci cand vor avea nevoie. Pentru un strain aceasta relatie ar putea sa nu para prea apropiata. Asta pentru ca persoanele metal prefer sa mearga pe drumul lor si sa faca lucrurile pe cont propriu. In orice caz, ei conlucreaza extraordinar cu alte persoane apartinand aceluiasi element, creand relatii puternice si de lunga durata.

Metal cu apa

O relatie puternica in care fiecare dintre parteneri ofera celuilalt un ajutor important. Ambii se lasa condusi de sentimente si intuitie, fiind astfel capabili sa comunice eficient la un nivel subliminal.  Persoana apartinand metalului isi va ajuta jumatatea sa nu mai fie atat de usor influentata de ceilalti. In schimb, fiinta apei isi va invata partenerul sa-si exprime mai usor sentimentele. De asemenea, il va ajuta sa renunte la incapatanarea-i atat de conservatoare si sa se lase purtat de val din cand in cand.

Metal cu lemn

E o relatie dificila, caci partile implicate vor dori sa domine. Ambii parteneri vor fi convinsi ca modul lor de a face lucrurile este cel corect. Lemnul isi va dori companie in timp ce metalul se va simti bine pe cont propriu. Solitudinea aceasta se va dovedi frustranta pentru deschisul si sociabilul lemn. Lemnul este insa usor de convins, asa ca se va adapta nevoii de singuratate a metalului. Dorinta de perfectiune a metalului il va scoate din minti pe nativul lemn. Daca metalul este maleabil si accepta ideile lemnului, atunci relatia va merge, dar va trebui ca de ambele parti sa existe mari renuntari si adaptari.

Apa cu apa

Relatia apa cu apa ar putea sa para de multe ori ca fiind plamadita in ceruri., Ambii parteneri vor da dovada de afinitati intuitive adanci unul fata de celalalt. Isi vor intelege instinctive nevoile si dorintele. Aceasta combinatie intareste personalitatea amandurora, astfel ca ce i doi se vor lasa mult mai greu influentati de pareri exterioare.

Apa cu lemn

Combinatia aceasta este deosebit de pozitiva pentru ca apa reprezinta un real suport in dezvoltarea si viata lemnului. La randul lui, lemnul confera apei stabilitate si capacitatea de a-si atinge scopurile. Apa dezvolta lemnului un puternic simt al compasiunii si il incurajeaza sa se exprime mai usor. In combinatie cu lemnul, apa se va trezi  chiar si din moleseala-i caracteristica. Ambii parteneri sunt onesti, etici si empatici. Intre ei exista o legatura intuitiva, care va continua sa se dezvolte si sa se amplifice.

Lemn cu lemn

Iata o relatie activa in care putem descoperi multe compatibilitati. Oamenii lemn sunt prin natura lor persoane active, ocupate, care gasesc o mare placere in a se implica in orice necesita efort. Intr-o legatura ce sunt implicate persoane ale elementului lemn, este foarte probabil ca cele doua sa se sustina reciproc in multe aspect ale vietii, atat a celei de cuplu cat si a celei profesionale. Pentru parteneri va fi chiar revigorant. Ambii sunt oameni de cuvant si vor avea incredere unul in celalalt. Sunt rabdatori, toleranti si dau dovada de loialitate

”Începe Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină

Astăzi debutează Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 2011). Programul acestei manifestări ecumenice tradiţionale începe la Catedrala patriarhală, de la ora 16:00, şi va continua în zilele următoare la Biserica Evanghelică C.A., Biserica Armeană, Biserica Reformată, Biserica Greco-Catolică, Biserica Anglicană şi la Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif din Bucureşti. Tema de anul acesta este inspirată de textul scripturistic: <Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni> (Faptele Apostolilor 2, 42).”, am încheiat citatul.

M-am întrebat şi m-am mirat, un pic mai sus, de atitudinea laicatului ORTODOX şi de binecuvântarea Bisericii ORTODOXE Române care girează articolele apărute în acest cotidian şi, implicit, formarea unei opinii şi a unei educaţii religioase funcţie de cele scrise acolo, doarece acestea, laicatul şi biserica, atâta timp cât se declară ca fiind ortodoxe, ar trebui să lupte cu toată fiinţa lor împotriva ecumenismului, necum să-l aprobe, să-l practice şi să-l popularizeze!

De ce ar trebui să facă aceasta?

Deoarece ecumenismul, imediat în spatele peretului frumos văruit pe care îl prezintă lumii, nu doreşte altceva decât desfiinţarea ortodoxiei!

Să nu ştie B.O.R., prin capii ei, acest lucru? Imposibil aşa ceva.

Să nu fie interesată B.O.R., tot prin capii ei, de acest lucru? Ei bine răspunsul la această întrebare pare să fie DA şi este un ”da” extrem de grav şi de periculos pentru că de fapt prin el se ajunge la concluzia că acea parte a clerului român, în frunte cu ierarhii lui, care se compromite acum rugându-se împreună cu ereticii, va fi şi cel care va accepta, la momentul potrivit, să facă toate concesiile atât de păcătoase prin care se va realiza ”unitatea creştină” sub oricare alt stindard decât cel ortodox şi în detrimentul total al ortodocşilor.

Dar, mult mai înaintea acestui considerent care poate părea ca fiind unul ceva mai lumesc, acea parte a bisericii noastre şi acel laicat ortodox care încurajează mişcarea ecumenistă, ar trebui, de fapt, să lupte împotriva ei din cea mai elementară obligaţie la care ele ar putea fi supuse, anume pentru simplul fapt că ecumenismul reprezintă erezia ereziilor pe acest pământ, erezie pornită împotriva Bisericii Soborniceşti Ortodoxe, împotriva Predaniei, a Sfintelor Sinoade a toată lumea, împotriva învăţăturii Patristice şi mai-nainte Apostolice şi, implicit, împotriva Mântuitorului nostru Iisus Christos. De fapt, Acesta este ţinta pe care ei şi-o doresc pusă la pământ, Mântuitorul. Împotriva Lui luptă aceşti lupi eretici îmbrăcaţi în blăni de oaie şi pentru că învăţăura Lui cea mai pură se regăseşte, astăzi, în Sfânta Biserică Sobornicească Ortodoxă, asupra acesteia se îndreaptă toate atacurile cele păcătoase ale papistaşilor, protestanţilor, greco-catolicilor, etc.

”Răul cel mai mare pe care diavolul îl poate face oamenilor este de a-i dezbina”, zicea, cândva, Părintele martir Gheorghe Calciu. Asta a făcut satana în 1054 când papistaşii au luat-o razna şi s-au rupt de tradiţie, asta a făcut pe la 1517 când protestanţii s-au apucat să îndrepte o religie stricată, în realitate însă făcând-o ţăndări atât din punct de vedere doctrinar cât şi numeric, sau al splitării ei, atâta timp cât din ei au apărut, ulterior, zeci sau poate sute de aşa zise biserici, care mai de care mai ciudate şi mai nebuneşti. Divide, et impera îşi zicea satana şi lucra; iar oamenii, în nebunia lor, îl urmau. Tot asta a făcut şi pe la 1700 – 1716 când i-a păcălit, cu banul şi cu puterea şi cu falsele libertăţi, pe românii ortodocşi din Ardeal care au acceptat să înfiinţeze o altă imensă blestemăţie – Biserica Greco-Catolică. A dezbinat satana şi a spart în zeci şi sute Biserica cea Una Sfântă şi Apostolească fostă creştină. A spart-o pentru ca ea reuşise să îndrepte această lume pe calea învăţăturilor Domnului Iisus Christos şi, implicit, a mântuirii. Din acea fostă cândva unică biserică luptătoare şi apărătoare a Adevărului Christic singura rămasă şi care nu s-a abătut cu nimic de la respectivul Adevăr este dogma ortodoxă, acel ”Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică”, conform Părintelui Arsenie Papacioc în lucrarea sa ”Singur Ortodoxia”.

Bun, dar acum ar putea zice cineva că satana asta a vrut, asta a făcut, adică sfărâmarea Crucii cât mai mărunt pentru ca ea să nu mai reprezinte o forţă globală şi pentru a el să poată manipula sutele de erezii înspre acele doctrine care numai cu învăţătura Mântuitorului nu au legătură; păi, dacă a reuşit aceasta, de ce s-ar apuca acum de reîntregirea bisericii? Nu este acesta un non-sens? Nu înseamnă că această reîntregire, ”unitatea creştină” pentru care luptă ecumeniştii este de la Dumnezeu?

Din păcate, nu este! Ar fi fost prea frumos pentru a fi adevărat. În realitate, dracul mai are o singură redută de cucerit, iar aceasta este Biserica Ortodoxă, cea care se cramponează, prin majoritatea clericilor şi credincioşilor săi, să păstreze credinţa cea dreaptă şi nealterată de toate invenţiile păcătoase ale Apusului şi-atunci dacă pe aceasta n-o mai poate convinge cu nimic spre a renunţa la ”habotnicia” ei a apelat la cea mai şireată metodă anume la manipularea sensibilităţii omeneşti, cea care iniţial ar putea fi considerată una de apreciat, prezentând ortodocşilor unirea cu celelate biserici ca fiind acea unitate pentru care ei înşişi se roagă, măcar în fiecare Sfântă Liturghie, ştiind că unitatea este de la Dumnezeu.

Da, dar ortodocşii, după ce au dat buzna în acel Consiliu Mondial al Bisericilor şi după ce au constatat că ecumeniştii protestanţi şi papistaţi au trecut la elaborarea propriei teologii bazate pe modernismul tezelor protestante ale secolului XX, când au văzut, deci, că de fapt ecumenismul se doreşte a fi acceptat ca noua credinţă, aşa zis creştină, valabilă la nivel global, dar care desfiinţează pur şi simplu toată învăţătura lăsată nouă de Mântuitor, de ce nu s-au lepădat de acest cumul de erezii? De ce unii dintre ei continuă, şi în 2012, să calce strâmb şi să se roage cot la cot cu ereticii? De ce ierarhii îi aruncă în păcat pe atâţia şi atâţia români care, neştiind cum stau lucrurile cu ecumenismul, îl îmbrăţişează pentru simplul fapt că îi vede pe ei, pe păstorii B.O.R. cum ne îndeamnă spre păcat? Aşa cred ei că se pasc oile Domnului, ducându-le către prăpastie?!

Slavă Domnului, însă, că spre fericirea noastră ne dă, ciclic, mari duhovnici şi învăţători drepţi şi nu cumpăraţi pe bani sau pe cine ştie ce alte interese drăceşti. Iată mai jos părerile necenzurate ale câtorva stâlpi ai ortodoxiei noastre tradiţionale faţă de mişcarea ecumenistă:

Dumitru Stăniloae (1903 – 1993):

”Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru! Eu îl socotesc produsul masoneriei. Iară relativizează adevărul, credinţa adevărată. De ce să mai stau cu ei, care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, homosexualii în America şi cu Anglia …”

Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925 – 2006):

            ”Mişcarea ecumenică este o acţiune pe care au iniţiat-o, ca să spun aşa, curentele care încearcă nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o acţiune pe care masoneria o încearcă de multă vreme. Eu sunt împotriva masoneriei, împotriva ecumenismului, îl socot cea mai mare erezie a secolului nostru! Şi, nu ştiu dacă sunteţi la curent, Biserica Sârbă a cerut ieşirea din ecumenism, şi până în prezent din ecumenism au ieşit Biserica Sârbă, Biserica Georgiană şi Biserica Ierusalimului. Cred că cel mai bine este să fim foarte prudenţi cu ecumenismul, care încearcă nivelarea credinţelor, nivelarea spirituală la nivelul cel mai de jos şi distrugerea specificului ortodoxiei!”

Arsenie Papacioc:

”Păi, sunt împotriva ecumenismului! Asta discutăm. Pe viaţă şi pe moarte împotrivă! Ce ecumenism? Ce părere aveţi despre secte şi biserica catolică? Sunt anatematizaţi, asta este! Nu le garantăm mântuirea, nu putem! Şi Sfinţii Părinţi, Sinoade întregi, consideră că acestea sunt erezii! Şi o erezie anatematizată nu putem să considerăm că este o mântuire!”

Ilie Cleopa:

”Noi, ortodocşii, suntem puţini, dar suntem biserica întreagă! Nouă nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanţi dar nici de la catolici. Nimic, absolut nimic! Biserica noastră o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată tradiţia veche apostolică şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi. Şi are toate canoanele, are toată tradiţia liturgică, canonică, dogmatică şi istorică. Tot ce ne trebuie avem în Biserica noastră! Este biserica care a mers pas cu pas după tradiţia evanghelică şi apostolică şi sobornicească până în ziua de azi. Şi ei ştiu asta! De aceea vor să se apropie de noi…”

Iustin Pârvu:

”Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund creştin şi religios în ei ci doar o viaţă politică.”

Arsenie Boca:

”Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi la Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!”

Carevasăzică, fraţi români ortodocşi, clerici şi arhierei, care cochetaţi cu ecumenismul, socoteala este destul de simplă şi fără echivoc: ”Cel ce nu este cu Mine e împotriva Mea, iar cel ce nu adună cu Mine, risipeşte.” – Matei: 12, 30. – Biblia lui Anania. Treaba voastră dacă vreţi să risipiţi, dar în calitate de păstori nu ne duceţi în iad, odată cu voi, şi pe noi, mirenii.

Ferească Dumnezeu, vorba ”Sfântului Ardealului”, ArsenieBoca.

Autor articol: Sorin ANDREI

Sub aceiași rezervă a începutului mă ține somația necruțătoare, venită peste veacuri, a unui monah bătrân și înțelept care nu ezită să rușineze, fără echivoc, orice tentativă de înălțare duhovnicească pentru care nu ai curățenia și disponibilitatea potrivite:”Când vorbeşti despre „Vieţile Părinţilor” şi despre „Răspunsurile” lor, trebuie să te osândeşti pe tine, zicând: << Vai mie, că vorbesc despre virtuţile Părinţilor şi eu n-am câştigat nimic din ele. N-am ajuns la vreo sporire şi şed în scaun vorbind altora ca să se folosească. Oare nu se va împlini cu mine spusa Apostolului: „Tu, cel ce înveţi pe altul, pe tine nu te înveţi? >> (Rom. 2, 21)? Şi, spunându-le acestea, îţi arde inima şi te afli vorbind cu smerenie.” Într-adevăr, stânjenit și cu inima strânsă, trag nădejde ca Duhul Părinților, rupt din Duhul Sfânt, să se îndure de mine, să-mi ierte îndrăzneala și ”să dea mie, celui zăbavnic și slab la glas, cuvânt potrivit întru deschiderea gurii mele”- după cum spune un alt minunat Părinte.

Ce este Filocalia, așadar? Într-o expresie narativă și lapidară putem spune că Filocalia este o colecție de cărți duhovnicești, de scrieri ascetico-mistice, de cărți ale nevoinței și ostenelilor pentru înaintarea în viața duhovnicească. Scrise pe parcursul a 1000 de ani, sunt o însumare de învățături practice ce au rostul sa te disloce și să te ridice din mijlocul unei existențe limitate, fără sens și fără perspectivă, arătându-ți – cu onestitatea și gratuitatea unui prieten loial – rosturile tale constitutive, veritabile, nevremelnice, de o negrăita noblețe și măreție și având – prin harul și mila lui Dumnezeu – finalitate eschatologică; pentru că omul – nu ar trebui să fie îndoială! – e făcut să fie mântuit și ridicat la demnitatea îndumnezeirii prin har (theosis).

Această lume și acest rost originar ale omului trebuie urgent redescoperite si recuperate pentru a reda vieții întreaga amploare și plinătate ce-i sunt proprii, transfigurând-o in duh și eliberând-o de sub greutatea materiei și tutela timpului, emancipând-o astfel de sub o vremelnicie stăpânită de griji inutile, de boli și de moarte și, foarte adesea, de o singurătate surdă și ostilă. Dar acest lucru, într-o lume căzută sub inerția și reflexul propriei mizerii și finitudini, a unor patimi adânc înrădăcinate în carnea și sufletul ei, devenind pe alocuri – vai! – repere și normative de succes în lumea de astăzi, e anevoios și aproape imposibil de realizat. Disproporția dintre forțe e evidentă și izbitoare, deconcertantă și resemnară.

Aici intervin izbăvitor Sf. Părinți, maeștri desăvârșiți în arta curățirii, dezmărginirii și înălțării sufletului către arhetipul său hristic. Fiind, într-un anume fel, anticamera vederii lui Dumnezeu această înaltă pricepere asupra tainelor sufletului, adâncită în lumina revelației, e așezată la mare preț și multă cinstire de către Părinți. Ei spun că sufletul trebuie îndrumat în mod foarte riguros și atent, neobosit și neîncetat și că această călăuzire calificată, asistată de harul Duhului Sfânt, este cea mai înaltă știință pe care o poate omul dobândi. Abia după urcarea pas cu pas, după reguli foarte precise și îndelung probate, se ajunge la virtutea virtuților: dragostea, moment în care omul, umplându-se de farmecul cuceritor al unei frumuseți neverosimile, spiritualizate, mărturisește prezența tainică și activă a lui Dumnezeu în el, cu un glas care nu mai este doar al său.

Rolul Filocaliei, așadar, va fi acela de îndrumător practic și călăuză duhovnicească, de “manual” spiritual, care te preia din chiar locul în care te afli. Nu este – să nu fie! – un rețetar pragmatic universal care prin formule inspirate te absolvă miraculos de orice contribuție personală și implicare, topindu-te în pasivitatea unei trăiri fără efort și fără probleme, pentru că este esențial ca printr-o nevoință tenace și asumată, expresie a libertății întru Hristos, să scrumești în propria ta substanță toate patimile și originea lor, dezrădăcinându-le și, astfel, pe de o parte, nemaidându-le prilej de apariție, iar pe de altă parte, în aceiași mișcare, zămislind teren fertil rugăciunii neîncetate. Sufletul trebuie să devină pământ arid patimilor, orice sămânță a răului aruncată peste el neprinzând a încolți. Fără efortul susținut al tăierii patimilor rugăciunea nu e lucrătoare și nu prinde rod, Duhul Sfânt instalându-se doar acolo unde locul e curățit și desțelenit în vederea unei înnoiri esențiale. Cu fiecare patimă învinsă, tăind calea vrăjmașului, viața de până atunci iți devine exterioară, nu-ți mai aparține, încetează să te mai chinuie. Te diminuezi, te ușurezi, te sărăcești de mustul ușor primitor de patimi și de greutatea inerțiala a unui eu hipertrofiat – repliat obsesiv asupră-și, pierzând substanța cea veche – ușor coruptibilă, și primind un aluat și o infățișare nouă în care curgerea spre moarte, pe care ți-o dă trăirea în patimile trupești, e ruptă și anulată.

Sfaturile și învățăturile Sf. Părinți, prin lumina necruțătoare aruncată asupra răului viclean – ”vistierul tuturor răutăților” și ”prinț al acestei lumi”, fac transparent și destructurează întreg arsenalul său strategic, ponderând echitabil o competiție ( ”Unde nu sunt ispite, nici mântuire nu poate fi”, spunea un cuvios Părinte) a cărei singură rațiune, de acum încolo, va fi de a-ți arăta slăbiciunea și păcatul tău și, în frică și cu cutremur, de a lupta cu armele cele mai potrivite împotriva lor; pentru că deși ai puterea de a nu pica (înfrânarea e starea ta firească lăsată de la Dumnezeu), nu ai și voința subsecventă ei. Voința – expresie a omului post peccatum - ți-e lipită de patimi, iar dezrădăcinarea lor presupune multă și statornică nevoință și osteneală, dar mai presus de toate dorința onestă și fierbinte, angajând cele mai profunde resorturi ale ființei, de a nu mai fi robul lor – sursă a rugăciunii zdrobite, izbăvitoare de păcat. Pe acest fond de nevoință personală și rugăciune, ceea ce îți este cu neputință ție îi este cu putință Duhului Sfânt, coborând cu harul Său luminos asupra ta, sporindu-te și înălțându-te, pe măsura efortului și dispoziției tale de a-L primi și asimila. Această dispoziție se construiește printr-o viață înfrânată, atașată lui Hristos, prin iubire de Dumnezeu și gând la El, prin reflexia asumată asupra vieții și vremelniciei ei, mărturisindu-ți un dramatic inconfort identitar, anume că existența în lumea aceasta nu poate fi totul; ba, dimpotrivă, cu cât te atașezi și consimți mai mult lumii, cu atât te superficializezi și te împuținezi mai tare, golindu-te de sens vital și depărtându-te de “omul ascuns al inimii”, locul unde sinele tău, avându-l pe Hristos impropriat, e la el acasă, în preaplinul identității sale întregi, de început …

De aceea, nu există decât un singur mijloc de a reveni în matca chipului tău autentic, constitutiv, ratat prin căderea adamică, dar restaurat încă o dată prin moartea si învierea lui Hristos – semn al dragostei si nobleței lui inepuizabile: să reintri în tine însuți, deprinzându-te de legăturile lumii și de grijile ei zadarnice și acolo, sub pacea lină și netulburată pogorâtă asupra ta – rod al lepădării de lume și de tine – vei realiza uimit că lumea pe care ai lăsat-o în urmă renaște în tine înduhovnicită. Semnele lui Dumnezeu, măreția și slava Sa, vor putea fi citite oriunde în ea, pentru că prin Logosul care o cuprinde și pe care îl reflectă parțial, orice realitate a lumii e în mod natural mai mult decât ea însăși, fiind “condamnată” la o identitate simbolică cu prototipul ei.

Dar – fapt cutremurător! – Dumnezeu, cel ce dă ființă tuturor, făcându-se pe Sine om, ne-a învrednicit cu o înfricoșătoare demnitate, aceea de a-l reflecta și mărturisi întreg, față către față, în duh, nu doar aluziv, sub suficiența intențională a semnului simbolic.(“Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat [Cuvântul lui Dumnezeu], ca să ne facă pe noi dumnezei după har.” – Maxim Mărturisitorul) Identitatea ființei umane, fiind pătrunsă și asumată de Hristos, este asigurată izbăvitor până la sfârșitul veacurilor. Omul creat din nimic, din firul de praf și re-creat ulterior din adâncul nesfârșit al căderii sale, e ridicat la înălțimea și demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, primind un chip statornic, etern și inexpugnabil, fiind astfel instalat – daca-i urmează lui Hristos – în centrul vocației sale supreme, in ceea ce are el mai de preț, mai înalt și mai omenesc. Dimpotrivă, cel ce trăiește gol și rupt de Hristos, în marginea unei inflații egolatre și a unei suficiențe existențiale meschine, duce o viață la limita neantului și a țărânei, întreaga lui existență fiind impregnată de această simbolistică aneantizantă, depersonalizată și lipsită de ipostas. Pe cadavrul consumării brute și materiale a vieții – oglindă a chipului interior – acesta își celebrează zgomotos și triumfător propriul cult.

Acest fel de gânduri și trăiri, precum și altele, legate de obârșia lumii și a omului, de rostul vieții și al morții, despre bine și rău etc, asumate și întărite în cuptorul credinței, constituindu-se într-o experiență personală transfiguratoare – smerita cugetare – vor ajuta cel mai mult pe monah în lupta înverșunată cu patimile, iar într-o anume vreme, după anevoioase și stăruitoare urcușuri spre trepte mai înalte, tainic și pe neștiute, gândul străpuns al monahului la Dumnezeu va deveni – printr-o harică alchimie – Duhul lui Dumnezeu mărturisit prin monah. Căciceea ce monahul începe și săvârșește, silindu-și firea, într-un efort de restituire a ființei sale Ziditorului său,Dumnezeu, prin Duhul Său, preia și desăvârșește, îmbogățindu-l suprafiresc și abundent prin puterile harului Său. Voința monahului e confiscată și absorbită de “obiectul” ei, ridicată la demnitatea unei a doua naturi, a unei stări superioare imanente și omogene ființei lui, de acum înainte Duhul lui Dumnezeu rugându-se în el, prin el și pentru el … “ca Dumnezeu să-l dobândească în inima Sa numai pe Dumnezeu” (Filotei Sinaitul). Fără Duhul Sfânt nimic din cele ale lui Dumnezeu nu pot deveni ale noastre și, invers, nimic din ceea ce suntem nu poate ajunge la Dumnezeu pentru a fi sfințit și izbăvit. Această “mutare in cer” nu este, cum s-ar putea crede, doar un transport extatic pasager, subiectiv, ci, prin intervenția decisivă a Duhului Sfânt, semnifică o mutație profundă, definitivă în chiar substanța esențială a monahului.

Cuvântul lui Dumnezeu, așadar, asimilat neîncetat în inima monahului, se va lăsa gustat în sensul cel mai intim și nepervertit, generând și nutrind cu Duh adevărat întreaga sa ființă, consacrându-l astfel ca mărturisitor autentic. Așa s-au născut Sf. Părinți, lăsând smeriți să vieze harul Duhului Sfânt în inimile lor și dându-i expresia pe care El singur o cere.

Experimentând și întrupând ideal relația cu Dumnezeu și Cuvântul Lui, din preaplinul unei iubiri care-i robeau și-i sileau la mărturisire, au transmis fiecare mai departe această prețioasă comoară, cristalizându-se cu timpul un filon tradițional de adevăruri revelate care poartă Spiritul întrupat prin Istorie. Fiind mai degrabă rodul vizării Duhului Sfânt, ele au expresia unei forme de artă insuflate, având ritm interior, muzicalitate, suplețe și mai puțin forma prestabilită ale unor silogisme reci, create de geniul mobilizat al unei rațiuni autonome și suficiente. Spre deosebire de Biserica apuseană, de exemplu, Biserica ortodoxă nu dispune de un sistem teologico-filosofic, teoretico-discursiv, riguros articulat și bine sistematizat, care prin structura și coerența sa internă să realizeze dialogul cu lumea de la înălțimea unei reflexivități conceptuale. Rolul acesta le va reveni Părinților, care prin trăirea și experiența lor duhovnicească ( inaccesibile schemelor și simplificărilor logice), mărturisite sub semnul harului și al comuniunii cu Dumnezeu, devin repere luminoase pe harta cerească a inimii omului, anticipându-i întrebările și preluându-le eficace din chiar locul unde se ivesc. De aceea, Filocalia, ca“sâmbure central” al vieții contemplative prezente in adâncurile Bisericii și ca expresie ideală întrupată a ei, este o operă organică și vie, personală în cel mai înalt grad, atât de asimilare si metabolizare a Cerului, făcându-l prezent și împreună-lucrător în om, cât și – printr-un pas precedent de coborâre in adâncurile sale întunecate – de identificare precisă a patimilor și a legilor lor ce-i pun hotar și piedică în avântul ascensional spre Dumnezeu, învățându-l cum să scape și să se păzească de ele. Căci patimile, ne învață Sf. Isaac Sirul, nu țin de esența autentică a sufletului, ci sunt ceva străin, supraadăugat, fiind elemente eterogene și invazive ce tulbură economia candidă, de început a sufletului în care Cerul își afla odihnă și se oglindea perfect.

 Filocalia nu e doar o învățătură teoretică abstractă, un simplu document erudit, ci propunere a unui mod de viață nou și autentic, o mână întinsă colegial ce precede originar întrebările și nevoile tale fundamentale. Lumina Părinților trecând implacabil și izbăvitor dincolo de întrebările tale, le întâmpinâ pe acestea în ceea ce au ele mai propriu, personal și dramatic. De aceea întâlnirea cu scrierile Părinților filocalici are un caracter atât de exemplar și fecund: te regăsești în ele ca în ceva al tău, răspunsurile și sentințele lor fiind un ecou perfect sublimat al nedumeririlor tale. Nu e simplă lectură cititul învățăturilor filocalice, ci zămislire fecundă de duh, locul creației unei vieți noi în care ești actor și spectator totodată. Citite cu atenție și străpungere, cuvintele Sf. Părinți pătrund în chiar centrul ființei tale, înmuind orice crustă sau învârtoșare egotică, ajutându-te să pui suiș sporitor către o ordine care te depășește, cu care formezi un tot și este totodată a ta. Darul lor esențial este iluminarea vie, primită nu prin orizontalitatea neutră și comodă a lecturii, ci prin tatonări succesive și neobosite, printr-un act de recunoaștere consolidată, fruct al comuniunii cu Duhul lor și sursă a unei vieți noi a duhurilor.

Recursul constant la Părinți nu se face pentru a indica discursiv contribuția lor istorică la evoluția Bisericii sau pentru a le împrospăta cu pioșenie amintirea, substanța cea mai intimă a Ortodoxiei constituindu-se tocmai ca moștenire vie a lor – rădăcina vitală a Bisericii. Cu cât aceasta se afundă mai mult în pământul ascultării și fidelității față de Părinți, cu atât își este sieși mai prezentă și mai actuală, asigurându-și creșterea și – prin redistribuirea moștenirii potrivit exigențelor timpului – raportarea implicită la Istorie.

Deși aparent vin înspre noi ca niște străini, din afară și de peste veacuri, prin priza lor exemplară asupra Cerului și prin muniția duhovnicească pe care ne-o asigură în lupta cu patimile, le resimțim prezența și rostul din adâncul celei mai pure și nepervertite interiorități, fiind foarte actuali și fecunzi în economia izbăvirii noastre. În această rigoare – de dezmărginire asistată, orientată către izvoare – ei sunt, într-un anume fel, idealitate a propriului nostru chip în drumul spre Hristos, resort ce asigură detenta unui zbor întins către orizontul mântuirii proprii. Fiind instrumente ale Duhului ei ne sunt contemporani perpetuu, coborând dintr-un viitor eschatologic în chiar centrul ființei noastre, anticipând-o și preluând-o izbăvitor din chiar limitările și neputințele ei, ridicând-o, treaptă cu treaptă, către zările luminoase și binecuvântate ale dumnezeirii hristice.

Problema constă însă în interesul și contribuția noastră la acest răspuns care ne întâmpină și ne precede, atât prin ființa însăși a Bisericii, cât și prin învățăturile practice ale Părinților (deși nu pot fi dezlegate una de alta), invitându-ne – pe cât de discret si de delicat, pe atât de ferm – să ne înălțăm și să ne căutăm sinea întreagă în adevărul lui Hristos, regăsindu-ne unii pe alții în chip înnoit și întărind ipostatic legătura dintre noi, până când scânteia păcii și a dragostei va sfinți și va transfigura întreaga noastră viață și, prin iradiere, a celorlalți.( ”Dobândește pacea lăuntrică și o mulțime de oameni vor afla mântuirea pe lângă tine”, ne învață un Sf. Părinte al zilelor noastre.)

Dar, într-o lume gălăgioasă și grăbită, trecătoare și inconsistentă, care îl copleșește pe omul interior, furându-i intimitatea și silindu-l neloial să-i ia chipul, mai avem noi oare conștiința și demnitatea acestei ordini superioare care ne constituie și ne cheamă spre înnoire, după modelul hristic și cel al Sfintei Treimi? Preocupându-ne de lucruri care sunt exterioare față de noi și lăsând stihiile lor să ne locuiască, putem reveni din dispersia și înstrăinarea curentă la un centru de greutate propriu, la unitatea cristalină a drumului esențial? Putem impune condiției noastre zilnice alte orizonturi si alte priorități decât tentația lucrurilor imediate și a pasiunii pentru disparent? Desigur, mergem la Biserică, cunoaștem dogmele credinței noastre, spunem multe lucruri interesante despre Ortodoxie, dar sunt puțini cei care știu să le aducă în mod constant și cu adevărat în viața lor, îmbunătățindu-se – prin concursul Sf. Duh – pe zi ce trece, spre folosul lor și al celorlalți.

Știm cu toții că cel mai important moment al vieții creștine e faptul supranatural al comuniunii tainice cu Dumnezeu, prin Sf. Duh. Dacă se pierde această comuniune vitală cu Izvorul său veșnic, omul cade pradă duhului fals și mărginit al lumii, secularizându-se și mutilându-și odios chipul. De aceea sunt de mare și neprețuit folos învățăturile Sf. Părinții, ajutându-te prin ghesul lor duhovnicesc și prin intimitatea caldă și senină pe care o comunică, să te redai pe tine sineți, să nu-ți trăiești o viață straină și măruntă, să-ți simplifici salubru existența și, suprimând la un moment dat Istoria, să-ți întinzi rădăcinile în invizibil și atemporal, în cea mai substanțială și înaltă realitate a ființei tale - integrarea întru Hristos. Dar toate acestea prin funcția de legătură a Duhului Sfânt ce prinde glas viu prin gurile lor. Acceptarea și readucerea Lui în viața proprie va asigura atât dezmărginirea unui eu centrat meschin asupră-și – învârtoșat într-un confort suficient și statornicit în patimi –, cât și presimțirea luminoasă și hotărâtoare a ceea ce este dincolo de el. Setea duhovnicească pătrunde încet în inimi, căutarea se unifică, sufletele se deschid Duhului și, prin aceasta, lor înseși, intrând prin această perihoreză mobilizatoare, încet-încet, pe făgașul celei mai personale și funciare identități, cu obârșie în taina teandrismul hristic, unde cele două inimi – cea umană și cea a lui Hristos – se întrepătrund perfect, fără a se atinge una cu alta!

Așa sunt Părinți filocalici … sinergici, enstatici și senini, cu Dumnezeu coborât în suflete și cu sufletele urcate la Dumnezeu. Și, după cum frumos mărturisea un prea-înduhovnicit Părinte al vremurilor noastre, ”aproape de ei te îmbraci cu har și pleci mângâiat, lămurit, odihnit, întărit”.

Îmi amintesc amuzat farmecul cuceritor al unui brav Părinte român, care prin deducția logică și rece a unui silogism lumesc încerca să demonstreze, trist și exasperat, impactul minor al Filocaliei asupra vieții crediniciosului: 1. Sunt foarte puțini oameni care au auzit de Filocalie. 2. Sunt foarte puțini oameni care au citit Filocalia sau pot să ajungă la ea. 3. Sunt foarte puțini oameni care citind Filocalia rețin ceva din ea. 4. Sunt foarte puțini oameni care pun în practică învățăturile filocalice.

Am luat în serios socoteala amară a Părintelui și, sub frenezia nereținută a acestei provocări – cunoscându-i miza incalculabilă, am încercat să găsesc acea soluție în care caracterul sinergic al întâlnirii dintre așteptările credinciosului și învățăturile Părinților să aibă un contur cât mai pregnant și mai vizibil, respectiv un acces cât mai facil. Pe această noimă s-a născut cartea de față. Mai mult decât o colecţie subiectivă de texte, maxime sau sentinţe din Sf. Părinţi, îndrăznesc să cred că aceasta surprinde suficient de sintetic şi articulat întregul textelor filocalice (ediţia tradusă şi comentată de Părintele Stăniloae).

Am gândit rostul acestei cărţi ca pe o „momeală” eficientă (omul de rând, sau chiar monahul uneori, e timorat şi reţinut când vede pe raft un monolit impresionant de 12 volume) urmând ca cititorul, după ce a pregustat sporadic din nectarul ambrozic al cuvintelor Sf. Părinţi și, printr-un inefabil ricoșeu, din dulceaţa întâlnirii cu sinele său mai adânc, să meargă mai apoi, împins de tainice resorturi, direct la sursă în întregul ei, urmărind un studiu mai riguros si mai sistematic al Părinţilor filocalici; desigur, fiecare după tăria, râvna și străpungerea duhului său.www.omniscop.ro

1. Studiile efectuate de medicii din cadrul Armatei Imperiale Japoneze, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, au demonstrat ca, dupa momentul decapitarii, nefericita persoana ramane constienta intre minimum 15 si maximum 20 secunde. Nici o secunda mai mult…

2. “Incotro te duci, Ghilgamesh?
Viata vesnica pe care o cauti
N-o vei gasi niciodata.
Cand zeii i-au creat pe oameni,
Ei le-au harazit moartea,
Iar viata vesnica
Au pastrat-o pentru ei.”
Epopeea lui Ghilgamesh

3. La stravechii azteci, nu meritele si virtutile dobandite in timpul vietii pamantesti erau considerate cele care determina conditia sufletului in lumea cealata, ci imprejurarile in care s-a petrecut moartea. Cel mai bine este sa mori in lupta. Astfel, sufletul intra in categoria Qunateca (tovarasii vulturilor) si ajunge in Tonatiuhichan, Paradisul de Est. Acolo, nou-venitul defunct va adasta in dreapta Zeului Razboiului si va petrece Eternitatea in extaz.

4. In tara bascilor, cand un apicultor moare, prietenii si tovarasii sai trebuie sa stropeasca cu cerneala neagra biodegradabila toate albinele sale, astfel incat insectele zburatoare sa decoleze a doua zi pastrand doliul dupa ingrijitorul lor. Traditia se pastreaza si in prezent.

5. In mitologia indienilor yanomami de pe Amazon, o poveste spune cum Creatorul suprem al tuturor lumilor ar fi hotarat, odinioara, sa-i faca pe oameni nemuritori. I-a adunat pe toti si le-a poruncit: “Duceti-va pe malul marelui fluviu. Veti vedea trecand trei barci. Sa nu cumva sa le opriti pe primele doua. Asteptati-o pe cea de-a treia si imbratisati Spiritul care se afla in ea. Din fata primei barci, plina cu schelete si cadavre descompuse, oamenii s-au tras inapoi scarbiti. Dar, cand a aparut a doua, au vazut in ea un om mort de curand si s-au repezit cu totii sa-l consoleze. Cand, in a treia barca a aparut Spiritul Principiului Creator, era deja prea tarziu. El a constatat cu tristete si dezamagire ca oamenii imbratisasera Moartea. Deci, alesesera…”

6. O veche credinta scotiana sustine ca daca usile unei case in care a murit cineva sunt incuiate in noaptea urmatoare decesului, sufletul celui mort nu are pe unde sa iasa.

7. “Vrei sa traiesti cum se cuvine? Invata intai sa mori ” – Confucius

8. La vechii greci, moartea era semnificata de zeul Thanatos, fiul Noptii si fratele somnului. Zeu crunt, temut si necrutator, Thanatos este intotdeauna insotit de Eurynoumos, duh infernal a carui functie este aceea de a devora carnea mortilor, imediat ce acestia sunt pogorati in morminte.

9. Cand inventatorul si, in egala masura, farsorul Thomas Edison a murit in anul 1931, bunul sau prieten, milionarul Henry Ford, a colectat intr-o sticla pusa la gura muribundului, ultima rasuflare pe care a dat-o Edison. Sticla a fost pastrata nedesfacuta pana in ziua de astazi si nu este de vanzare, urmasii lui Ford refuzand o oferta de 20 milioane $ venita recent din partea unui miliardar.

10. La mayasi, nu exista conceptia de Rai sau Paradis. Toti mortii se incolonau ordonat si pleacau spre un Infern numit Mitnal. Acolo, demoni cu cap de jaguar torturau sufletul prin foame, frig, sete si tristete pentru o perioada de timp, apoi sufletul era reincarnat pe Pamant.

11. Lumea de dupa moarte a celtilor si galilor este un tinut secret numit Annwn, unde nu exista moarte, nici iarna, nici munca (frumos, nu ?). Taramul de dincolo al celtilor este locuit de zei, animale, spirite si oameni vesnic tineri. Acolo, in centru, troneaza doua cazane: cazanul Invierii, care-i readuce la viata pe razboinicii cazuti eroic in lupta, si cazanul Abundentei, care furnizeaza mancarea ce-i transforma in nemuritori pe cei care o consuma. Pentru celtii din Irlanda, Annwn are aceeasi realitate ca lumea materiala.

12. Daca cineva se hotaraste sa se sinucida aruncandu-se de pe Muntele Everest… mai bine s-ar razgandi. Cercetatorii americani au studiat fenomenul si au experimentat aruncand cadavrul unui porc cu o greutate asemanatoare cu aceea a unui om adult. A durat circa 2 minute si 39 secunde, pana cand porcul a atins solul!

13. Indieni de pe Amazon credeau ca la inceputul lumii, oamenii nu mureau. Totusi, intr-o buna zi, o fetita s-a intalnit cu Zeul Batranetii. Fetitei i s-a facut mila de pielea zbarcita si ridata a Zeului si, intr-un acces de darnicie inocenta, i-a propus acestuia sa-si schimbe pielea ridata cu a ei, care era supla si catifelata. De atunci, toti oamenii imbatranesc si mor.

14. Sunteti stangaci? Ar fi cazul sa folositi tot mai des mana dreapta. Studii recente au demonstrat ca aproximativ 2.500 de stangaci mor in fiecare an… din cauza ca incearca sa foloseasca unelte si produse construite pentru persoanele dreptace.

15. “Viata ne obisnuieste cu Moartea prin Somn. Viata ne avertizeaza ca exista o alta viata prin vise”
Eliphas Levi, Mistica Kabbalei

16. “Si mai afla ca:
In afara halucinatiilor tale,
Nu exista nici Stapan Judecator al Mortilor,
Nici demoni,
Nici invingatori ai Mortii, Manjusri.
Intelege asta si elibereaza-te”.
Bardo-Thodol, Cartea tibetana a mortilor

17. “Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.”
Apocalipsa dupa Ioan, 22:1

18. In anul 1907 doctorul Duncan McDougal a facut un experiment macabru si interesant deopotriva. Americanul a cantarit trupurile a 6 pacienti bolnavi de tuberculoza in faza terminala pentru a observa daca parasirea sufletului in momentul mortii are vreun impact asupra greutatii corporale. Spre stupefactia echipei de cercetatori conduse de McDougal, in momentul mortii fiecaruia din cei 6 subiecti umani, greutatea corporala a acestora a scazut, invariabil, cu 21 de grame. Nici mai mult, nici mai putin. Nu conta daca proaspatul decedat cantarea 120 de kilograme sau doar 45. Cifrele cantarului aratau o scadere de fix 21 grame. Rezultatele au fost publicate in acelasi an in toate revistele prestigioase de stiinta ale vremii. Studiile similare ale doctorului McDougal pe caini muribunzi asezati pe cantare, au aratat in schimb ca greutatea corporala a patrupedelor nu se modifica deloc dupa momentul mortii. Ceea ce l-a facut pe sugubatul Duncan McDougal sa declare ca sufletul cainilor este usor si lipsit de pacate, pe cand sufletele oamenilor “aduna” in medie circa 21 de grame de pacate in decursul unei vieti…

19. La anumite culturi, in trecut, exista obiceiul de a elimina batranii considerati o povara pentru comunitate: inapti pentru vreo contributie economica sau sociala. Spre exemplu, eschimosii se debarasau de bunicii senili ducandu-i cat mai departe pe o banchiza, unde nenorocosii batrani sfarseau invaribil sub forma de hrana pentru lupi sau ursi polari. In general, batranii eschimosi plecau singuri,din proprie initativa, atunci cand se intampla sa fie un an cu recolte slabe la vanatoare si pescuit. Unele popoare ale stepei, precum ungurii si pecenegii, procedau cumva asemanator cu batranii inapti sa mai tina pasul cu peregrinarile hoardei. Batranii deveniti neproductivi, deci inutili pentru trib, erau dusi la primul popas, unde serveau drept tinte vii pentru tinerii viitori arcasi, care aveau astfel ocazia sa-si perfectioneze trasul la tinta si sa-si “formeze mana”. Cronicarii si calatorii straini care au descris sangerosul obicei au notat ca batranii nu se eschivau deloc de la aceasta ultima sumbra datorie pentru trib, ci chiar erau bucurosi ca, prin moartea lor, hoarda a dobandit niste arcasi mai priceputi…Nici in Europa lucrurile nu stateau prea diferit. Pana in secolul XIX, in Normandia a persistat obiceiul ca batranii familiei sa fie pusi sa urce pe o scara cu ultimele trepte taiate. Se pronunta fraza rituala: “Vino bunicuto sa urci in pod”, iar apoi se se astepta… inevitabilul!

20. “Allah le-a atribuit razboinicilor si martirilor dupa moarte un rang mai inalt decat celorlati. El le-a facut promisiuni frumoase tuturor, dar le-a harazit luptatorilor o recompensa mult mai mare decat celor care raman la vetrele lor.”
Coranul, Sura IV. 97

21. “Groaznica este ziua in care omul paraseste lumea aceasta. Cele 4 puncte cardinale il pun sub acuzare, pedepsele vin peste el din cele 4 colturi deodata. Cele 4 elemente, apa, focul, pamantul si aerul se infrupta lacom din trupul omului, fiecare tragadu-l de partea sa. Atunci se apropie un mesager divin al carui mesaj se aude in cele 20 de lumi. Daca omul respectiv se dovedeste demn de acesta solemnitate, atunci este primit cu bucurie in toate lumile si moartea lui devine o sarbatoare. Dar, daca situatia sta altfel, daca omul este nedemn, atunci nenorocire lui!”
Zoharul, cea mai importanta carte din Talmudul ebraic

22. « Trebuie negresit ca sufletul omului sa fie purificat si vindecat. Daca nu a fost in viata lui pamanteasca, vindecarea va avea loc in vietile viitoare ce urmeaza… »
Sfantul Grigorie din Nyassa

23. “A cincea parte dintre morti vor iesi din morminte, cu acelasi trup si infatisare pe care le-au avut in clipa mortii. Chiar din locul acela unde suflarea le-a parasit trupul. Se vor ivi doi cate doi. Tata si fiu, nevasta si sot, maestru si discipolul, cel care stapaneste si cel care se supune. Ridicati-va, o, fiinte trupesti, voi care ati respectat Yasat, voi care ati murit pe acest pamant!”
Mitologie zoroastriana

24. “Pentru fiecare fiinta omeneasca exista o Carte a Vietii in care sunt inregistrate toate faptele si gandurile din vietile anterioare si, de asemenea, sunt trecute posibilele vieti viitoare trebuincioase stingerii karmei. Cartea se numeste Cronica Akasha si sta marturie pentru orice om. Spiritul poate sa-si alega orice viata potentiala, avand chiar libertatea sa-si achite datoriile karmice facute intr-o existenta de acum cateva sute de ani, decat datoriile din ultima lui viata. Raul savarsit in ultima reincarnare poate ca este deja platit de binele facut intr-o viata trecuta.”
Mitologie hindusa

25. V-ati gandit vreodata la capacele de pixuri ca la niste bilete numai dus pentru Lumea de Apoi? Ei bine, conform estimarilor, la ora actuala circa 100 de persoane mor anual, in intreaga lume, sufocate accidental cu capace de pixuri si stilouri. Prin comparatie, in prezent, doar 30-40 oameni mai mor ucisi de sabie. Ceea ce ne duce cu gandul la vechea zicala: “Condeiul e mai puternic decat spada.”

26. Indienii Chippewa care traiesc pe malurile Lacului Superior din statul american Wisconsin, sunt convinsi ca, dupa momentul mortii, viata continua exact ca inainte, fara sfarsit, si fara niciun progres sau evolutie in orice directie. Ca un film care se repeta in mod continuu, fara obiectiv, fara morala, fara sens…

27. “Moartea este calea samuraiului. Daca trebuie sa alegi intre viata si moarte, alege fara sa stai pe ganduri moartea. Nimic nu ar trebui sa fie mai simplu. Aduna-ti curajul si actioneaza. Daca insa mori fara sa-ti indeplinesti misiunea, este zadarnic… Calea samuraiului se deschide odata cu pasiunea fata de moarte. Daca un razboinic este stapanit de o astfel de pasiune, nici 10 000 de oameni nu vor fi in stare sa-l invinga. Cu totii vor simti frica in fata unui astfel de om. Nu va asteptati ca femeile, agricultorii, copii, betivii si alte fiinte inferioare sa inteleaga asa ceva… Trebuie sa fii cuprins de fanatism si dragoste de moarte pentru a savarsi fapte vitejesti. Altfel nu se poate! Daca permiti ratiunii si discernamantului sa te stapaneasca, vei pierde acesta forta… Calea samuraiului spune ca loialitatea si mila filiala sunt de prisos pentru un razboinic adevarat. Singura care conteaza este fascinatia pentru moarte. Razboinicul sa fie fara griji. Loialitatea si mila vor veni singure in inima lui, dupa ce va trai viata ca pe o moarte…. ”
Hagakure

28. Gandacii de bucatarie sunt aproape nemuritori. In cadrul unui experiment s-a demonstrat ca mai multi gandaci decapitati au trait linistiti pana la 9 zile fara capete. Intr-un final, nemaiavand guri, voracele insecte au murit de….foame

29. Mai multe experimente de prestigiu au stabilit ca, in momentul mortii, primul simt care dispare este vazul, urmat de simtul tactil. Ultimul simt care dispare cand sufletul paraseste trupul, este auzul. Asa ca fiti atenti la ce vorbiti cand privegheati…

30 “Inteleptul iubeste acesta viata atata timp cat dureaza, nu mai mult. Dupa care o uita pentru o alta viata. Cel care este una cu Sufletul Universal isi pastreaza constiinta indiferent unde va merge dupa moarte. Nu fiti prosti, viata continua fara incetare…”
Inteleptul daoist Chouang Tseu

Dacă intuiţia este considerată un al şaselea simţ, oamenii dispun şi de alte capacităţi ezoterice, care sfidează limitele ştiinţei.

Mai mult, unele mistere umane par să fie şi mai dificil de explicat, de vreme ce acestea nu sunt accesibile practicii tuturor.

Nu ştim cum plângem sau râdem, de ce ne gâdilăm sau putem fi telepatici. Dacă ţi se par că sunt doar nişte abilităţi banale, ce spui despre autocombustie, levitaţie sau clarviziune? Iată totuşi şi câteva teorii despre aceste fenomene.

1. Înroşirea feţei

O “perlă” scăpată, un compliment primit, o minciună spusă, toate transmit emoţii care ne fac să roşim în obraji.
La nivel biologic, înroşirea implică activarea sistemului nervos vegetativ, crescând astfel cantitatea de sânge la nivelul obrajilor sau al gâtului. Dar ce stimuli transmit emoţiile către sistemul vegetativ?

2. Râsul şi plânsul

Râdem la glume şi plângem când suntem trişti şi, deşi le trăim în fiecare zi, aceste banale forme prin care ne exprimăm emoţiile rămân neînţelese.
Se ştie încă că stările emoţionale puternice generează secreţia de endorfine care creează la rândul ei euforie si poftă de râs.

3. De ce ne fură somnul

Somnul este crucial pentru oameni şi animale, dar motivele subtile pentru care dormim un sfert din viaţă nu le cunoaştem.
Cert este că nimeni nu poate rezista fără somn foarte mult timp, deşi au fost câteva astfel de recorduri. Totuşi, privarea îndelungată de somn poate duce la schimbări de comportament, halucinaţii şi în cazuri extreme, la deces.

4. De ce visăm

Misterul care învăluie visele nu s-a descoperit nici el.
Sigmund Freud era de părere că visatul este un exerciţiu pentru creier, prin care omul trăieşte tot ce cumulează în subconştient – trăiri, emoţii, frustrări, năzuinţe.
Cercetătorii consideră că visele apar în timpul somnului profund, prin stimularea sinapselor dintre celulele nervoase.
Potrivit acestora, somnul are două etape, NREM (mişcarea non-rapidă a ochilor) şi REM (mişcarea rapidă a ochilor).
Somnul în NREM este similar hibenării, conservând energie, în timp ce somnul în REM are la bază amintirile, cred oamenii de ştiinţă.

5. Autocombustia

Dacă ai auzit de autocombustie din “Dosarele X” află că scenaristul nu a inventat deloc ideea.

Descoperit în 1763, fenonemul a revelat cazuri în care oamenii luau foc din senin, în absenţa oricărui combustibil sau sursă de foc. Ceea ce este şi mai şocant este că omul în cauză nu simte dureri, iar obiectele din jur nu sunt afectate deloc.

Fenomenul nu a putut fi explicat dar a fost clasat în categoria paranormalului…

6. Déjà vu

“Te cunosc de undeva?”, “Parcă am mai fost în locul ăsta” sunt senzaţii pe care ni le oferă fenomenul “deja vu”, dar pe care nu ni-l explică concret nimeni.

Totuşi, parapihologii spun că  deja vu (deja văzut) are la bază experienţe, dar nu empirice, ci dintr-o altă viaţă. Psihologii în schimb cred că senzaţia de deja vu apare din dorinţe, fantezii şi imaginaţie.

7. Telepatia

Oamenii pot comunica şi altfel decât prin scrisori, telefon sau skype. Dacă am cunoaşte modul de funcţionare al telepatiei atunci nu am mai cheltui o gramadă de bani pe factura la telefon.

Telepatia este un incredibil proces ce permite ca oamenii să transmită reciproc informaţii de la distanţă, din orice colţ al lumii.

Sigmund Freud considera că oamenii telepatici au o legatură emoţională foarte puternică, în timp ce Carl G. Jung credea că telepatia presupune o funcţie de sincronizare între indivizi.

8. Levitaţia

Levitaţia este o altă provocare pentru ştiinţă. De curând, cercetătorii au descoperit că levitaţia poate fi provocată de forţe din mecanica cuantică.
Forţa moleculară nou descoperită provine din diferite combinaţii de molecule care se resping între ele.
Fizicienii de la Universitatea Harvard din Massachusetts, cei care au descoperit forţa, nu au făcut încă niciun obiect să leviteze încă.
Dar care este explicaţia privind levitaţia umană?

9. Conştienţa

Conştienţa este unul dintre primele fenomene care au intrigat oamenii din cele mai vechi timpuri.
Faptul că te trezeşti dimineaţa şi ştii cum te cheamă, observi soarele pe cer, recunoşti casa şi strada sau că nu uiţi să respiri presupun o forţă “inconştientă”.

Neurocercetătorii promit să caute explicaţii în viitor.

10. Sincronizare între minţi

Mai profundă decât intuiţia sau coincidenţa, sincronizarea ideilor a două persoane este un alt mister pe care cercetătorii nu îl pot explica.

Acest gen de conexiune mentală sau “cuplare neuronală”, cum au numit-o oamenii se ştiinţă, s-a dovedit şi mai mitserioasă odată cu noile cercetări.

În urma unei cercetări, în care au fost implicaţi un povestitor şi mai mulţi ascultători, s-a dovedit, cu ajutorul testului de imagistică prin rezonanţă magnetica (IRM sau RMN), că între aceştia se creează o legătură efectivă prin care pot comunica.

Aprobat oficial de catre Biserica Romano-Catolica în jurul anului 1129, Ordinul a devenit o organizatie de caritate favorizata   în întreaga crestinatate. Cavalerii templieri, în pelerinele lor distinctive albe cu o cruce rosie  au fost printre cele mai calificate unitati de lupta din timpul cruciadelor. Membrii non-combatanti ai Ordinului au reusit sa puna la punct o puternica infrastructura economica în întreaga crestinatate cu ajutorul unor inovatoare tehnici financiare, care au fost o forma timpurie a institutiilor bancare, si au construit numeroase fortificatii în Europa si Tara Sfânta.

Existenta templierilor a fost strâns legata de cruciade, când Tara Sfânta a fost pierduta, sprijinul pentru existenta ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile initiatice secrete au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, puternic îndatorat ordinului, a profitat de situatie. În 1307, multi dintre membrii Ordinului din Franta au fost arestati, torturati pentru a da marturii false, si apoi arsi pe rug. Sub presiunea regelui Filip, papa Clement al V-lea desfiinteaza Ordinul în 1312. Disparitia brusca a unei parti importante a infrastructurii europene a dat nastere la speculatii si legende, care au tinut “templierii” vii si astazi in lumea moderna.

Sigiliul Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri era dublu, fata-verso si arata imaginea Domului Stancii (unele opinii spun ca imaginea reprezinta o cupola circulara a Bisericii Sfântului Mormânt), pe de o parte si simbolul Ordinului cu doi cavaleri pe un cal pe de alta parte.  Fiecare Mare Maestru purta un sigiliu cu caracteristici distinctive. Pentru a evita utilizarea abuziva, au fost luate masuri speciale cu privire la sigilii.

Acestea au fost tinute într-un compartiment inchis care avea trei chei pentru a se deschide.  Falsificarea sigiliilor a fost un proces foarte dificil, deoarece fiecare sigiliu a fost unic si facut de mana.

Organizatie

Templierii au fost organizati ca un ordin monahal similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard,  care a fost considerat prima organizatie internationala eficace din Europa. Structura organizatorica a avut un puternic lant al autoritatii. Fiecare tara cu o prezenta notabila a templierilor (Franta, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Ierusalim, Tripoli, Antiohia, Anjou, Ungaria, si Croatia) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toate acestea au fost supuse catre Marele Maestru, numit pe viata.

Nu exista numere precise, dar se estimeaza ca in perioada de varf a Ordinului, existau între  15000 si 20000 de templieri, dintre care aproximativ o zecime erau cavaleri adevarati.

Printre acestia se numara Bernard de Clairvaux si fondatorul Hugues de Payens, care a conceput codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni ca regula de latina. 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de articole de îmbracaminte pe care puteau sa le poarte sau câti cai puteau avea. Cavalerii trebuiau sa ia masa în liniste, sa nu manânce carne mai mult de trei ori pe saptamâna, si sa nu aiba contact fizic cu orice fel cu femeie.

Odata ce Ordinul a crescut, mai multe linii directoare au fost adaugate, si lista initiala de 72 de clauze a fost extinsa la cateva sute in forma sa finala.

O impartire pe trei nivele marca structura Templierilor: cavaleri aristocrati nascuti nobili, sergentii inferior-nascuti si clerul. Cavalerii erau obligati sa fie de origine aristocratica si sa poarte mantii albe. Ei au fost echipati drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai si unul sau doi paji. Pajii sau scutierii nu au fost, în general membri ai Ordinului, dar în schimb au fost oameni din afara ordinului care au fost angajati pentru o perioada de timp.  Ei au fost fie echipati drept cavalerie usoara cu un singur cal sau serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietatii Ordinului, treburi domestice sau/si meserii. Capelanii, constituind a treia clasa a templierilor, erau preoti hirotoniti care aveau grija de nevoile spirituale ale templierilor.

Cavalerii  purtau o scurta alba cu o cruce rosie si o manta alba; sergentii purtau o tunica neagra cu o cruce rosie în fata si în spate si o manta neagra sau maro. Mantaua alba a fost atribuita templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost cel mai probabil, adaugata la hainele lor la lansarea celei de-a doua cruciade în 1147, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-lea al Frantei, si multe alte personalitati notabile la acea vreme au participat la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lânga Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau sa poarte mantaua alba în orice moment.

Initierea, cunoscut sub numele de Receptie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, care a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea întregii averi si a bunurilor lor catre Ordin si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Majoritatea fratilor se alaturau pe viata. Uneori, unui om însurat îi era permis sa se alature daca avea permisiunea sotiei sale, dar el nu avea voie sa poarte mantaua alba.

Crucea rosie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, iar sa moara în lupta era considerata o mare onoare, care asigura un loc în cer. Nu a fost o regula cardinala ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea cu exceptia cazului în care pavilionul Templierilor ar fi cazut, si chiar si atunci acestia trebuiau mai intai sa încerce sa se regrupeze cu un alt ordin crestin, cum ar fi cel al Ospitalierilor.

Numai dupa ce toate steagurile ar fi cazut le era permis sa paraseasca câmpul de lupta. Aceste principii, lipsa compromisului împreuna cu reputatia lor pentru curaj, pregatirea excelenta si armamentul greu, a facut din templieri una dintre fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.

Organizatiile moderne ale Templierilor

Povestea templierilor înca ascunde secrete, în special persecutia si dizolvarea lor subita, a fost o sursa tentanta pentru multe alte grupuri care au folosit pretinsele conexiuni cu templierii ca o modalitate de a-si spori propria imagine si misterul. Nu exista nicio legatura clara între ordinul istoric al Cavalerilor Templieri, care au fost desfiintati în secolul al XIV-lea, si oricare dintre aceste alte organizatii, din care cea mai devreme a aparut public în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, exista adesea confuzie publica si multi trec cu vederea golul de 400 de ani.

Deoarece cel putin din secolul al optsprezecelea Ritul York al Masoneriei a încorporat unele simboluri si ritualuri ale Templierilor, avand chiar si un grad modern numit ” Ordinul Templului “. Un alt ordin, Ordinul Suveran Militar al Templului din Ierusalim, este o organizatie caritabila înfiintata în 1804 care a devenit ONG cu statut special al Organizatiei Natiunilor Unite. Acestia sunt o parte din marea organizatie Ordo Supremus militaris Templi Hierosolymitani (OSMTH), denumita în mod obisnuit Cavalerii Templieri Internationali. Unii membri ai OSMTH pretind ca sunt descendenti directi ai Templierilor folosind Carta Larmenius ca dovada, însa acest document este suspectat a fi un fals.

Legende si relicve

Cavalerii Templieri au devenit asociati cu legendele privind secrete si mistere transmise prin cercuri initiatice din cele mai vechi timpuri. Zvonurile acestea au circulat chiar si în timpul templierilor însisi. Scriitori francmasonici adauga speculatii proprii în secolul al XIX-lea, si înflorituri în continuare fictive au fost adaugate în romanele populare, cum ar fi Ivanhoe , Pendulul lui Foucault  si Codul lui DaVinci , in filmele moderne, cum ar fi National Treasure si Indiana Jones si Ultima Cruciada , precum si in jocuri video, cum ar fi Broken Sword si Creed Assassin.

Multe dintre legendele Templierilor sunt conectate cu ocuparea timpurie a Muntelui Templului din Ierusalim si speculatii despre relicvele pe care templierii le-ar fi gasit acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau Chivotul Legamântului. Multe biserici afiseaza înca relicve sfinte, cum ar fi oasele unui sfant, o bucata de pânza purtata o data de catre un om sfânt, sau craniul unui martir, templierii au procedat la fel. Ei au fost înregistrati ca având o bucata din Adevarata Cruce , pe care episcopul de Acra a purtat-o  in batalia dezastruoasa de la Horns of Hattin.  Când batalia a fost pierduta, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi rascumparata atunci când musulmanii au predat orasul Acra în 1191.  Templierii au fost cunoscuti ca avand si capul Sfântului Euphemia din Calcedon . Disputa legata de relicve a fost si unul din subiectele din  timpul Inchizitiei Templierilor, mai multe documente se refera la proces vorbind de un cult inchnat unui idol de un anumit tip, mentionat în unele cazuri, ca o pisica, un cap barbos, sau, în unele cazuri, ca Baphomet . Aceasta acuzatie a închinarii la idoli împotriva templierilor a condus, de asemenea, la convingerea moderna ca templierii practicau vrajitoria. Cu toate acestea, oamenii de stiinta moderni explica, în general, numele de Baphomet din documentele de la proces, ca pur si simplu greseli de scriere franceza a numelui lui Mahomed (Mohamed).

Sfântul Graal a devenit rapid asociat cu templierii, chiar si în secolul al XII-lea. Prima poveste romantica a  Graalului, Le Conte du Graal, a fost scrisa în jurul anului  1180 de catre Chrétien de Troyes, care a venit din aceeasi zona în care Conciliul de la Troyes a sanctionat oficial Ordinul Templierilor. Peste douazeci de ani, romanul Parzival, versiunea moderna a lui Wolfram von Eschenbach, se refera la Cavaleri numiti “Templeisen” care pazeau Regatul Graalului. Un alt erou in cautarea Graalului, Sir Galahad (o inventie literara din secolul al XIII-lea a calugarilor ordinului cistercian de la Sf. Bernard de Cistercian) a fost înfatisat purtând un scut cu crucea Sfântului Gheorghe , similar cu însemnele templierilor – aceasta versiune a prezentat Sfântul Graal ca o relicva crestina. Altii sustin ca a ramas îngropat sub Capela Rosslyn.

Istoricii revizionisti si teoreticienii conspiratiei sustin ca Cavalerii Templieri au adunat cunostinte secrete, legându-le cu subiectii altor ordine la fel de enigmatice: rozcrucieni, cathari, Prioratul din Sion, regele Arthur si Cavalerii Mesei Rotunde, Hermetismul, Ebionitii, Rex Deus, pierderea relicvelor sau evangheliile lui Iacob cel Drept, Maria Magdalena sau Isus (cum ar fi ” Testamentul lui Iuda “), Regele Solomon, Moise si, în cele din urma, Hiram Abif si misterele din Egiptul antic . Acestea, la rândul lor, au contribuit la influentarea asupra culturii populare.

Un alt obiect legendar, care a avut o legatura cu templierii este Giulgiul din Torino. În 1357, giulgiul a fost prima data afisat public de catre un nobil cunoscut sub numele de Geoffrey de Charney. Descris de unele surse ca fiind un membru al familiei nepotului lui Geoffroi de Charney, care a fost ars pe rug cu De Molay, Marele Maestru. Giulgiul are origini controversate, dar în 1988, o datarea cu carbon a concluzionat ca giulgiul a fost facut între 1260 si 1390, un interval care include ultima jumatate de secol de existenta al templierilor. Perioada de valabilitate a metodologiei de datare a fost ulterior pusa în discutie, si vârsta de pe Giulgiu este inca subiect de dezbatere.

Legende, fictiune, mister, intrigi politice si nu numai. Insa Templierii si-au castigat un important loc in istorie. Principiile si educatia lor ii transforma intr-unul din marile ordine cavaleresti ale trecutului dar si ale zilelor noastre.

Inainte sa practici feng shui trebuie sa stii ca apeland la aceasta arta iti vei hrani si vindeca sufletul. Spiritul uman invata prin intermediul feng shui sa isi foloseasca energiile universale si elementele naturale de care dispune. Aceste elemente sunt apa, focul, vantul si metalul.

Intr-o casa de exemplu, lucrurile nu se aseaza la intamplare. La fel cum intr-un dormitor in mod logic trebuie sa existe un pat. Altfel unde te vei odihni? Totusi, in aceeasi camera cu patul nu este recomandat sa tii si computerul. Biroul este mai potrivit pentru camera de zi deoarece relaxarea si munca sunt incompatibile in aceeasi incapere.

Daca vrei sa atragi sanatate, fericire, iubire, prosperitate, atunci gandurile pozitive sunt foarte importante. Trezeste-te in fiecare dimineata gandind pozitiv, incurajandu-te ca orice obstacol va trece cu bine.

Feng shui ne invata ca Chi sau forta vietii curge prin toate elementele din spatiu si fiecare obiect prezent in sau langa locuinta are un anumit efect asupra casei. Daca Chi se misca liber sau este blocat va influenta mediul in care locuiesti in bine sau rau.

Ca elemente centrale in feng shui stau yin si yang, adica acele energii opuse care exista in tot ce misca in Univers.

Si pentru ca in dormitor ne petrecem o treime din timp, echilibrul dintre Yin si Yang este esential.

Yang are rolul sa ne motiveze, dar in proportie prea mare, ne aduce in viata haos, frenezie si neastampar. Prin urmare odihna nu este deplina cand predomina yang.

Feng shui recomanda ca patul din dormitor sa fie pozitionat pe diagonala, in cea mai indepartata parte a camerei in raport cu usa. Asta se numeste pozitia de comanda. In acest fel beneficiezi de Chi care intra liber in camera si curge in spatiu. Patul trebuie pozitionat langa un perete solid, care te sprijina si la propriu si la figurat. Aceasta pozitie te ajuta sa incercuiesti cu privirea intreaga incapere si permite sa infrunti viata in mod direct.

Daca dormi pe aceeasi linie cu usa te expui la prea mult Chi. Asta aduce stres, iritabilitate si boala in viata. De asemenea Feng shui ne invata sa nu pozitionam patul in spatele ferestrei, ci pe partea dreapta, in asa fel incat sa beneficiem numai de energiile pozitive din univers zi de zi.

A aplica feng shui in camera de dormit poate parea simplu, dar toate aceste tehnici au la baza un fundament spiritual si stiintific puternic.

De asemenea, cand lucrezi la birou, ia aminte ce loc gasesti pentru masa de lucru. In nici un caz sa nu fie cu spatele la o fereastra mai larga. Nu de alta, dar strica vederea.

Dupa cum se observa, in feng shui nimic nu este intamplator. Tehnicile feng shui ne invata sa intram in deplina armonie cu propriul Eu, dar si cu elementele inconjuratoare. Numai asa atingem echilibrul dupa care tanjim.

Alte sfaturi legate de imbinarea elementelor yin si yang sau culorilor in locuinta dvs. veti gasi pe site-ul de specialitate dedicat acestei discipline milenare. Accesati cu incredere www.artafengshui.ro

Isus este condamnat la moartea cea mai cruntă rezervată tâlharilor, celor care erau cu adevărat pericol public, crucificarea. În momentele grele dinaintea răstignirii, Isus este tradat mai întâi de Iuda, apoi de Petru şi apoi de toţi ceilalţi apostoli cu excepţia lui Ioan.

Caiafa şi toţi ceilalţi arhierei au hotărât că, Isus trebuie să moară pentru binele poporului. I-au înscenat un proces, dar pentru că nu au avut martori au găsit martori mincinoşi care l-au acuzat.

Autorităţile evreieşti îl prezintă pe Isus în faţa romanilor ca fiind agitator politic şi folosindu-se de minciuni fac totul ca El să fie omorât înainte de Paştele evreiesc.

Pilat, care este supus şantajului, hotărăşte ca Isus după ce a fost torturat, chinuit, batjocorit în toate chipurile să ia crucea în spate pentru a urca Calvarul unde va fi răstignit.

Drumul parcurs de Isus, pe Via Dolorosa din Ierusalim, cu crucea în spate, poartă denumirea de Calea Sfintei Cruci.

Astfel, în ziua de vineri , 7 aprilie, a anului 30, Isus moare pe cruce.

Trupul său este luat jos de pe cruce şi pus într-un mormânt nou şi curat. Cei care s-au ocupat de înmormântarea lui Isus au fost Nicodim şi Iosif din Arimateea, doi oameni de vază ai Israelului.

Putiţi citi mai multe despre Viaţa, Patima, Moartea, Învierea lui Isus accesând: http://marxcix.net