Preistoria

Parfumul este la fel de vechi ca istoria omenirii. Există vestigii care demonstrează că se foloseau diverse creme şi parfumuri încă de către cele mai vechi culturi şi civilizaţii. Mesopotamienii aveau o înclinaţie aparte pentru parfum şi frumuseţe. Cum a apărut însă primul parfum ? Nu putem face decât presupuneri. Cert este că din cele mai vechi timpuri, în toate religiile, oamenii au folosit parfumuri realizate dintr-o serie de răşini, tămâie, smirnă, lemn de santal sau alte lemne aromate pentru a aduce ofrande zeilor. Fără îndoială că aceste miresme ritualice aveau şi rol terapeutic, nu doar fizic, ci şi psihic (vezi beneficiile Aroma Therapy pe www.parfumcelebru.ro ).

Mesopotamia

Pe tăbliţele de lut găsite în Mesopotamia au fost descoperite multe reţete de preparare a parfumurilor şi cremelor alături de descrierea proprietăţilor pe care le au componentele folosite în prepararea lor. Regina sumeriană Schubab ce a trăit în prejma anilor 3500 Î.Hr. a fost înmormântată împreună cu vase lucrate filigranat în aur ce conţin cosmetice pentru buze.

Egipt

Dintre popoarele antice, cel care a dezvoltat o puternică industrie cosmetică şi de parfumerie este cel egiptean. Preoţii erau primii cei care au dezvoltat pe lângă temple laboratoare de parfumerie, aromele fiind folosite în ceremoniile religioase. În templul din Edfu s-au găsit numeroase reţete de fabricare a parfumurilor iar descrierile pictografice arată că la procesiunile solemne organizate periodic la Karnac şi Luxor faraonul folosea machiaj abundent, era parfumat şi inhala fumul diverselor plante aromate arse în cădelniţe. Cosmeticele şi parfumurile erau folosite de egipteni pe scară largă şi în mediul laic. Femeile purtau peruci parfumate şi foloseau abundent creme şi cosmetice pentru corp şi faţă, iar bărbaţii purtau şi în vreme de război o sticlă atârnată de centură ce conţinea ulei parfumat pentru îngrijirea părului şi a pielii împotriva climei uscate. Despre regina Hatşepsut se povesteşte că a dispus plantarea a patruzeci de copaci pentru smirnă în grădina palatului său de la Deir el Bahari iar preocuparea pentru parfumerie este evidentă şi din faptul că denumeau locuri în funcţie de aromele întâlnite acolo : de exemplu, teritoriul actualei Somalia era denumit “regatul tuturor aromelor”. Este, de asemenea, arhicunoscut că foloseau diverse miresme şi creme la îmbălsămarea şi mumificarea celui mort.

Israel

Egiptenii îşi aduceau produsele din care realizau parfumuri şi cosmetice din diverse locuri între care unul important era Israel. Biblia povesteşte că Iosif, fiul lui Iacov, a fost vândut de fraţii lui unor comercianţi de esenţe din Palestina care mergeau în Egipt spre a-şi vinde produsele. Moise primeşte pe muntele Sinai porunca de a construi Chivotul Legii şi altarul cu miresme. Astfel, l-a însărcinat pe Aaron, Marele Preot, să ardă în fiecare dimineaţă şi seară tămâie împreună cu esenţe de Nataf, onix şi galbanum. Sunt nenumărate referinţe în Biblie privitor la folosirea de cosmetice şi parfumuri, o alta dintre ele fiind povestea văduvei bogate Judith care foloseşte cosmetice şi parfumuri pentru a-l seduce pe Olofern. Dar maxima exaltare a cremelor şi parfumurilor o găsim în Cântarea Cântărilor.

Noul Testament face la rândul său o serie de trimiteri la utilizarea de parfumuri şi miresme : corpul celui mort este uns cu astfel de produse iar scena în care Maria îi unge picioarele lui Iisus şi le usucă apoi cu părul său este elocventă. De asemenea, Magii oferă copilului Iisus tămâie şi smirnă.

Grecia

Grecii foloseau de asemenea unguente şi parfumuri considerate de origine divină, pe care le utilizau zeii înşişi. Aceştia i-au învăţat pe oameni cum să le folosească. O serie de nimfe şi zeităţi sunt povestite ca fiind creatoare de arome. Grecii au preluat diverse arome şi modalităţi de preparare din ţări apropiate precum Siria, Creta dar şi Arabia şi alte popoare mediteraneene şi vindeau pe scară largă produse de parfumerie în mici magazine sau în agora.

Aceste produse erau atât de abundent folosite în mod curent de grecii de rând, încât Solon a interzis folosirea de arome pentru a limita cheltuielile făcute cu importul lor. Interdicţia nu a rezistat multă vreme. Desigur, existau şi greci ca Socrate care respingea folosirea de parfumuri de către bărbaţi deoarece ar deveni sclavi, din oameni liberi cum erau.

Etruria

Etruscii, identificaţi în actuala zonă Toscana, a căror origine şi limbă sunt încă nedescifrate, utilizau pe scară largă produse cosmetice şi de parfumerie, dovadă fiind nenumăratele vase găsite în care le păstrau, vase create cu un meşteşug nemaiîntâlnit.

Fenicienii şi Cartagina

Fenicienii, canaaniţi de limbă şi cultură semită, stabiliţi cu 7000 de ani în urmă într-un ţinut aflat între mare şi munţii Libanului, au devenit cel mai mare distribuitor de parfumuri în bazinul mediteranean. Nu cunoaştem decât în parte ce arome foloseau dar s-au păstrat o serie de vase de sticlă în care le depozitau. Când Alexandru cucereşte şi ultimul oraş fenician, Tiro, aceştia din urmă se refugiază în Cartagina, oraş pe care îl înfiinţaseră cu multă vreme în urmă unde au continuat folosirea de parfumuri dar nu în mod excesiv.

Roma

Romanii, la origine un popor sărac, auster, se transformă complet în urma contactului cu etruscii şi grecii într-un popor cu obiceiuri luxoase, ce ajunge să folosească abuziv produsele de cosmetice şi parfumerie. Se povesteşte că Nero parfuma aripile porumbeilor pentru a răspândi, în zborul lor prin cameră, parfumul preferat. De asemenea, despre soţia sa, Poppaea, se spune că se scălda în laptele de măgari ce avea proprietăţi de înfrumuseţare. La Roma, magazinele de parfumerie erau instalate într-un cartier al lor numit “Unguentarium Vicus”. Căderea Imperiului Roman şi era creştină, austeră, fac aşa încât folosirea parfumurilor să se reducă drastic, fiind întâlnite doar în casele nobililor.

Islam

Dacă romanii erau mari consumatori de parfumerie dar le importau, arabii le şi produceau devenind experţi în această industrie. Arabia, cunoscută ca “ţara parfumurilor”, exportă masiv esenţele sale în Vest. Mahomed însuşi, fondatorul islamismului, promite credincioşilor un paradis parfumat cu râuri şi grădini frumoase.

Renaşterea – Veneţia, Florenţa

Capitalele renascentiste ale parfumurilor au fost Veneţia şi Florenţa. Recuperând reţete vechi, în această perioadă aceste oraşe dezvoltă din nou industria parfumeriei. Se spune că, atunci când Catherina de Medici a plecat în Franţa să se căsătoreasca cu regele Henric al II-lea, a luat în suita ei si parfumierul ei personal, Renato din Florenţa; bârfele spun că el este, prin deschiderea de magazine în Paris, la originea dezvoltării acestei industrii franţuzeşti.

Parfumeria comercială – Franţa

Astfel, Franţa a devenit în timp imperiul parfumurilor. La început fiecare laborator crea propriile parfumuri personalizate pentru anume clientelă bogată dar treptat folosirea se răspândeşte pe scară largă în rândul populaţiei. Gurile rele spun că utilizarea masivă de esenţe în Franţa era necesară pentru a ascunde lipsa de igienă. Povestea spune că în timpul Revoluţiei franceze a fost creat un parfum numit “Ghilotina” ce avea mirosul nobilimii ghilotinate. Impusul de dezvoltare spre adevărata industrie de parfumerie a fost dat de Napoleon, mare fan al aromelor, aşa încât azi Franţa a devenit cel mai mare producător şi exportator de parfum, ce vehiculează sume uriaşe de bani, înglobează sute de mii de angajaţi şi realizează cercetări în laboratoare uriaşe.

Pe www.parfumcelebru.ro gasesti parfumuri olandeze cu esente frantuzesti, inspirate de branduri celebre, la preturi domestice.

Dar s-a intimplat. „Sistemul” a reactionat, si emisiunea a incetat independent de vointa noastra. A trecut un an de atunci. Oricine poate spune: bine, dar celelalte televiziuni? Sunteti voi partinici! Asa sa fie? Eu spun ca nu suntem! Nici o alta emisiune de acest tip nu ne-a convins.

Locuiesc in Romania si am doi copii (baiat si fata – sa-mi traiasca) stabiliti DEFINITIV in Canada. Dar eu nu pot concepe acest termen. Da, am fost de acord ca ei sa mearga aiurea, sa-si cladeasca o cariera solida, sa vada cum se traieste intr-o democratie moderna. Sa capete experienta, dar apoi sa revina si sa cladeasca o Romanie dupa visul lor. Le-am cerut macar un argument in sprijinul deciziei lor. Mi-au raspuns: „Din ce vedem pe programele voastre de tv, intelegem ca nu suntem doriti, ca, mai mult, diaspora este considerata antiromaneasca. Ca se doreste ca noi sa nu avem nici un cuvint de spus, nici cum, sa participam la alegerile din tara. Nu vrem sa ni se spuna ca noi nu am mincat salam cu soia cum am mai auzit. Cind Romania va avea nevoie de noi, atunci vom veni, dar vom pune conditii.”

Ce pot sa le raspund? Au dreptate! E datoria noastra, a celor de aici din tara, parinti, bunici, frati, surori, cumnati, unchi, matusi sa avem initiativa, sa le usuram intoarcerea acasa!

O astfel de initiativa, extrem de oportuna, exista acum, aici si ea consta in proiectul „Mereu Liber – Televiziunea prin subscriptie publica”. Si citez citeva rinduri din acest proiect: „Dupa 20 de ani de televiziune am inteles ca singura finantare viabila a unei televiziuni curate vine din bani curati, fara nicio legatura cu politicul, cu marile corporatii care impun viziuni editoriale, fara nicio legatura cu depravarea la care a ajuns industria de publicitate. Cum spuneati multi, “Nasule, fa o televiziune din banii nostri munciti greu si dublu impozitati!” Asta ar fi solutia! Coloana vertebrala a acestei televiziuni sa fie telespectatorii! Ei sint cei mai exigenti finantatori si critici!”

Cei peste 2000 de entuziasti care au venit alaturi de Radu Moraru, atit din tara cit si din Diaspora realizeaza un lucru extraordinar. Internetul face posibil azi ceea ce ieri doar visam ! Sper ca romanii din Diaspora vor intelege de ce ne dorim o televiziune a noastra, care sa nu manipuleze, sa nu apartina vreunui « mogul », sa nu dezinformrze, o televiziune a noastra pe dea-ntregul.

Inchei cu o dorinta exprimata de atitea ori in emisiunile tv ale « Nasului » : Sa fiti iubiti !

Primului tip ii este proprie participarea cetatenilor la treburile publice prin intermediul alesilor lor, cu ocazia scrutinului. Al doilea tip se defineste prin participarea directa, nemijlocita a cetatenilor la treburile publice ale localitatii lor si nu numai.

Orice decizie ce trebuie luata astazi se impune sa fie obiectul unei concertari prealabile, al unei deliberari ce include ansamblul factorilor vizati de decizie. Facand loc diferitelor conceptii de utilitate colectiva, se concerteaza eforturile celor alesi si ale institutiilor statului, ale alegatorilor in directia interesului general.

Rolul societatii civile ar trebui sa fie acelasi peste tot, insa, practica a dovedit, cu putera faptelor, ca el depinde de nivelul de dezvoltare democratica al fiecarei societati. De asemenea, vor exista diferente semnificative intre rolurile asumate de organizatii ale societatii civile intr-o societate in tranzitie si cele jucate intr-o societate democratica cu traditii indelugate. Oricum societatea civila joaca un rol important in intarirea procesului democratic. Exemplele abunda in Africa, unde societatea civila este din ce in ce mai dinamica. In cadrul societatii civile se dezvolta un spirit  unitar si de solidaritate in jurul obiectivelor comune impartasite de numeroase organizatii ale sale, care isi propun apararea drepturilor omului, libertatea presei si consolidarea democratiei.

Numerosi analisti politici au relevat impactul participarii societatii civile asupra gestionarii treburilor publice. Ei atribuie democratiei forta proliferarii si dinamismul miilor de asociatii de cetateni are urmaresc un scop comun. Totusi, desi multe asociatii au acelasi obiective, societatea civila se caracterizeaza in esenta prin diversitatea sa. In societatile marcate printr-o puternica participare la viata publica, cetatenii sunt mai exigenti pe plan etic si mai respectuosi fata de regulile organizarii sociale. Cerand transparenta in gestionarea treburilor publice si respectul obligatiei de a da seama, societatea civila repune in discutie in mod fundamental modalitatile de exercitare a puterii. In numeroase tari, structura ierahica si ferma a guvernarilor autocrate a dat lovitura dezvoltarii societatii civile. Ea a a permis functionarilor de a lucra, de a-si indeplini indatoririle de serviciu fara sa dea seama de modul in care au gestionat treburile publice. Regimurile militare si nedemocratice din Europa, din America Latina, din Africa si din Asia, nu au ajuns sa administreze corect treburile politice, sa garanteze libertatile civile si sa promoveze dezvoltarea economica, in absenta unei puternice si independente societati civile. Esecul acestor forme de organizare si conducere a societatii a generat importante transformari in peisajul politico- economic mondial. Astfel, au aparut democratii pluraliste, mai propice in consolidarea democratiei si dezvoltarii umane.

Totusi, in democratiile emergente, chiar oamenii politici au neglijat adesea principiile de baza ale democratiei participative. Prin definitie, punerea in practica a acestor principii cere o dezbatere publica de fond asupra politicilor de infaptuit si o ascultare atenta, in acelasi timp a revendicarilor cetatenilor si a contributiilor societatii civile, in timpul procesului de luare a deciziilor. Or, statul se arata in general reticent in a coopera cu societatea civila. Uneori, el o considera chiar ca o rivala, nu doar in termen de putere si influenta, ci si pentru ca ea primeste ajutor international, altadata rezervat in mod exclusiv doar statului. Aceasta atitutdine ce vizeaza sa marginalizeze societatea civila nu a favoritzat institutionalizarea transparentei si obligatia de a da seama cetatenilor, ceea ce ar permite instaurarea unui climat de incredere.

Dezbaterea publica pluralista este o conditie esentiala a chiar existentei procesului democratic. Dar a dezvolta o astfel de dezbatere intr-o societate in care traditiile sunt la inceputul lor este o sarcina mult mai complexa. Faptul ca societatea civila este ea insasi in tranzitie nu face decat sa sporeasca complexitatea sarcinii. Totusi, ultimii ani au vazut aparand un fenomen mondial fara precedent, deoarece s-au constituit o multitudine de organizatii ale societatii civile in tarile in dezvoltare care promoveaza democratia, drepturile omului, dezvoltarea durabila, apararea mediului. Desigur, multe dintre acestea sunt sprijinite extern consistent, sub toate aspectele si pe toate planurile-material, uman, organizational.

Organizatiile internationale de cooperare au luat cunostiinta de faptul ca institutiile democratice emergente sunt fragile in perioada lor de tranzitie. Ele au recunoscut ca mecanismele economiei de piata nu pot sa asigure egalitatea sociala si economica daca societatea civila nu se implica in procesul decizional. Participarea societatii civile la acest proces poate conduce la neutralizarea efectelor perverse ale punerii in practica, prin modalitati necontrolate, a regulilor economiei liberale si, totodata, la consolidarea democratiilor emergente.

In acelasi timp, lipsa mijloacelor constituie o limita obiectiva a actiunii societatii civile. Aceasta problema este cu atat mai complexa cu cat modalitatile de alocare a resurselor sunt uneori susceptibile de a aduce atingere independentei organizatiilor societatii civile. Ramane insa vocatia lor de a promova participarea cetateanului care nu ar trebui sa se reduca la actiunea simpla de punere in urna a votului cu ocazia alegerilor locale si generale. Aceasta participare trebuie sa se inscrie in constiinta si nasterea unei constiinte cetatenesti fondata pe interesul general.

In ultimele decenii, un consens s-a degajat asupra importantei fundamentale a participarii societatii civile la conducere, mai ales, pe plan local. Un anumit numar de initiative au favorizat efectiv participarea comunitatilor, cartierelor, grupurilor sociale si asociatiilor in luarea deciziilor, ca si punerea in practica a unor programe si politici. Experienta acumulata pana in prezent cere un examen mai atent a acestei dimensiuni importante a guvernarii.

Unele orase mobilizeaza fortele latente ale locuitorilor saraci si revendica o implicare activa a lor, in calitate de cetateni. Pentru altii, implicarea activa la discutarea si solutionarea treburilor publice este un obstacol in cresterea si utilizarea optima a resurselor.

Nei Holding, format din Nei Guard, Nei Medica Asist, Nei Fire Protection, NEI & RC Consulting, Compania de Detectivi Nei, Nei Management Consulting, NEI Electric Distributie, NEI Pandorra,  NEI Technics & Strategies si AlfaTrust Certification S.A., are ca idee centrala pasiunea pentru diversitate si implicit dezvoltare multilaterala, bazandu-se strict pe capital 100% romanesc. Informatii suplimentare pot fi gasite http://www.neiholding.ro

In ceea ce priveste Civilizatia Maya, singurele izvoare istorice – referitoare la viata cotidiana a unui mayas – sunt: o pictura din Templul Razboinicilor din Chichen Itza, o ceremonie pictata in cele trei mici sali ale templului din Bonampak, cateva inscriptii si mici figurine de argila gasite in morminte (puse acolo probabil de catre cei care se ocupau de pompe funebre in acele vremuri stravechi). Aceste inscriptii infatiseaza mai ales personaje de inalt rang social – demnitari, doamne nobile, preoti, razboinici.

Plecand de la aceste observatii arheologice si de la traditie, Eric Thompson a reconstituit in cartea sa “Marirea si decadenta Civilizatiei Maya” cateva obiceiuri care se foloseau in cadrul unor servicii funerare de catre membrii acestei civilizatii disparute. Este vorba despre funeraliile unui sef de trib.

Despre felul in care era pregatit defunctul, autorul ne spune ca acesta era imbracat cu haine din bumbac brodat, impodobite cu pene, era incaltat cu sandale din piele minutios lucrata si purta la urechi cercei din jad verde aprins si avea prinsi de picioare clopotei de cupru. Ritualurile folosite de acele servicii funerare prevedeau ca defunctul sef de trib astfel impodobit sa fie pus intr-o lada mare de lemn, de forma aproape cubica.

Transportul funerar era asigurat de o litiera – dusa de patru sclavi – pe care era asezata aceasta lada. Din cortegiul funerar faceau parte rudele, sefi de triburi vecine si numerosi demnitari, transportati si acestia in litiere. Cei care se ocupau de pompe funebre opreau cortegiul in varful unui deal, unde coborau lada intr-o groapa mare, pregatita dinainte. Deasupra gropii construiau un altar.

Un prim exemplu ar fi  Strada Fabrica de Chibrituri denumire luata de la fosta fabrica de chibrituri care a fost construita in perioada antebelica in zona parcului Carol I. Denumirea fabricii initial era de Frabrica de Chibrituri Bucuresti Filaret si apartinea Regiei Monopolului de Stat producand chibrituri cu brendul ,, chibrituri regale”. Fabrica si-a inceput activitatea in anul 1879 iar in prezent dupa numeroase scandaluri si incercari de preluare a terenului, fabrica a fost trecuta pe lista monumentelor istorice din Bucuresti.

Pe Strada Fabrica de Glucoza desi astazi este un luxos hotel foarte coquet cu un aer foarte interbelic, in trecut a fost o zona industriala unde printre numeroase fabrici era si aceea de produse zaharoase si anume glucoza.

De remarcat ca in majoritatea zonelor unde sunt monumente istorice industriale in prezent sunt valori foarte ridicate ale terenurilor. Chiar daca acesti colosi ai industriei interbelice sau antebelice au rezistat raboaielor sau regimurilor politice mai putin culturale este foarte posibil sa nu mai rezista din cauza lacomiei oamenilor si a coruptiei.

Un exemplu foarte nefericit este celebra Moara a lui Assan din zona Obor care zace si se degradeaza de peste 20 de ani.

Moara lui Assan a fost construită în anul 1853, este prima moară cu aburi din România.  Moara a fost întemeiată de negustorii Gheorghe Assan (1821–1866) și Ioan Martinovici (1820–1882) intr-o perioada in care in Romania nu existau fabrici pe aburi. Constructia a fost ridica cu mesteri germani si materiale aduse de la Viena pe Dunare.

Foarte curios ca aceasta constructie  apare ca fiind trecuta in patrimoniul Ministerului Turismului dar ea este lasata in paragina parca sa cada singura intr-o zi.

Intr-o zi  in care denumirile de strazi gen Fabrica De Gheata, Fabrica de Chibrituri si multe altele nu or sa mai reprezinte nimic doarece acolo vor aparea centre de afaceri, zgarie nori, ville, malluri etc.

1. Frank Abagnale [Nascut: 1948]

Frank Abagnale este un fost falsificator de cecuri si impostor care in 5 ani – in anii 1960 a facut trafic de cecuri false in valoare de 2,5 milioane $ in 26 de tari. Recentul blockbuster „Prinde-ma daca poti” este bazat pe viata lui. Prima sa experienta in falsuri a fost in tinerete cand a folosit cardul Mobil al tatalui sau pentru a cumpara piese pentru masini pe care ulterior le-a vandut benzinariei la un pret mai mic. El nu a realizat ca tatal sau a fost cel care a suportat nota de plata iar atunci cand a fost confruntat cu fapta, mama sa l-a trimis vreme de 4 luni la o scoala de corectie.

Dupa ce s-a mutat la New York, Frank a supravietuit numai de pe urma inselatoriilor sale. Unul dintre cele mai faimoase trucuri ale sale a fost tiparirea propriului sau numar de cont pe foi de depozit false, iar atunci cand clientii bancii depuneau bani, acestia intrau direct in contul lui. La momentul la care banca a realizat ce se intamplase, Frank luase 40,000$ si fugise.

Timp de 2 ani, Abagnale a calatorit in jurul lumii gratuit in postura de pilot Pan Am. S-a folosit de respectul profesional al celorlalte companii aeronautice care ofera tranport gratuit pilotilor companiilor concurente pentru zboruri de ultim minut. Cand aproape a fost prins plecand dintr-un avion, acesta si-a schimbat personajul pozand ca doctor. El a lucrat ca supervizor medical timp de 11 luni fara a fi observat. Alte dati a lucrat ca avocat sau invatator.

In cele din urma a fost prins in Franta si a petrecut 6 luni in puscarie acolo. Apoi a fost extradat in Suedia si incarcerat pentru inca 6 luni. Dupa evadarea reusita in timpul calatoriei spre Statele Unite, a primit 12 ani de inchisoare. A scapat de acolo pozand ca un agent sub acoperire de la Biroul Penitenciarelor. Inca o data a fost prins la New York si trimis la inchisoare. Dupa numai 5 ani de sentinta, Guvernul Federal American i-a redat libertatea pentru ajutorul sau impotriva fraudatorilor si escrocilor.

In prezent conduce „Abagnale si Asociatii”, o firma de consultanta antifrauda financiara si este multimilionar.

2. Charles Ponzi [Nascut: 1882; Decedat: 1949]

Ponzi, un imigrant italian in Statele Unite, devine unul dintre cei mai faimosi escroci din istoria americana. In vreme ce nu multa lume cunoaste numele de Ponzi, schema Ponzi este extrem de cunoscuta si continua si in ziua de azi in mecanisme de facut bani repede pe internet. Prima aprte a vietii lui nu este bine cunoscuta deoarece era predispus sa inventeze povesti despre ea. Este cunoscut ca a petreccut o perioada scurta la Universitatea din Roma, dupa care s-a lasat, a plecat cu vaporul spre Bosoton cu 2,5$ in buzunar.

Primii ani in Statele Unite au fost dificili. A inceput sa lucreze la un restaurant, dar a fost repede concediat pe motiv ca masluia notele de plata ale clientilor. Urmatorul loc de munca a fost intr-o banca din Canada care deservea imigrantii italiani. Cunostintele sale de matematica l-au ajutat sa se descurce foarte bine acolo. Din nefericire s-a aflat ca proprietarul bancii fura bani din conturile deschise recent pentru a plati dobanzi si investitii proaste. Proprietarul bancii a fugit in cele din urma in Mexic si Ponzi a ramas fara serviciu. Dupa ce a scris un cec fals si a petrecut un numar de ani in puscarie, Ponzi era determinat sa ajunga bogat cu orice pret.

Dupa ce s-a obisnuit cu viata in libertate, a descoperit cupoane postale de retur printr-o scrisoare primita de el din afara tarii. A realizat ca putea cumpara copoane straine la un pret minuscul (datorita preturilor fixate dupa razboi) si apoi sa le vandat in USA cu un profit de 400%. Aceasta era o forma de arbitraj si era legala.  Ponzi a inceput sa se imprumute de bani de la prieteni si cunostinte, promitandu-le un profit intre 50-100% in 90 de zile. Si-a infiintat propria firma „The Security xchange Company” pentru a promova aceasta schema.

Vorba despre acesta investitie s-a raspandit repede si in scurt timp Ponzi traia intr-o vila  luxoasa. Banii ii veneau cu o viteza fantastica, dar o analiza financiara atenta a aratat ca de fapt el nu facea bani ci ii pierdea rapid. Pentru fiecare dolar luat intra mai adanc in datorii. Si cum banii curgeau in continuu, Ponzi se indrepta rapid spre colaps.

Curand oamenii au devenit suspiciosi si presa a publicat niste articole negative despre el. Inevitabil oamenii au inceput sa-si ceara banii. La scurt timp, agentii federali au facut un raid la biroul lui si i l-au inchis. Nu au fost gasite timbrele si toti cei care au investit cu Ponzi au pierdut fiecare cent. Este posibil ca paguba sa fi fost de 10 milioane de dolari. Ponzi a pledat vinovat la acuzatie de evaziune postala si a fost trimis la puscarie. Dupa o evadare a fost prins si trimis inapoi pentru a-si completa sentinta. In cele din urma a fost deportat inapoi in Italia si a murit in saracie in anul 1949.

3. Joseph Weil [Nascut: 1877; Decedat: 1975]

Joseph „Copilul Galben” Weil a fost unul dintre cei mai faimosi escroci ai epocii sale. De-a lungul carierei sale se credea ca ar fi furat peste 8 milioane de dolari. La primul sau loc de munca ca si colector de taxe, a realizat faptul ca colegii lui colectau datoriile, dar pastrau o parte din bani pentru ei. Weil a pornit o afacere de protectie, oferind sa nu-i reclame in schimbul unui procent din incasarile lor.

De asemenea folosea afaceri cu petrol false, femei, curse aranjate, si o lista interminabile de trucuri pentru a fura de la un public pe zi ce trece mai credul. Isi putea schimba identitatea zilnic pentru a-si atinge scopurile: o zi era Dr. Henri Reuel, un important geolog care a calatorit in toata lumea si spunea tuturor ca este reprezentatul unei mari firme de petrol in timp ce ii lasa fara bani „investind in combustibil”. A doua zi era directorul „Elysium Development Company”, promitand terenuri inocentilor in timp ce ii jefuia cu onorarii abstracte. Sau era un chimist prin excelenta, care descoperise cum sa copieze bancnote de dolari; promitea sa mareasca averile, multiplica bancnotele si disparea cu banii inainte sa apara politia.

In autobiografia sa, Weil scrie:

„Dorinta de a luat ceva pe nimic a fost foarte costisitoare pentru unii oameni care au avut afaceri cu mine sau cu alti escroci.” El mai scrie: ”dar am descoperit ca afacerea asta merge. Omul simplu, in estimarile mele, este 99% animal si 1% uman. Cele 99% de animal nu cauzeaza probleme, dar acel 1% creeaza toate problemele. Cand oamenii vor invata, desi ma indoiesc, ca nu pot castiga ceva din nimic, infractionalitatea se va diminua si vom trai cu totii intr-o mare armonie”.

4. Victor Lustig [Nascut: 1890; Decedat: 1947]

Victor Lustig a fost cunoscut ca „omul care a vandut turnul Eiffel”. El s-a nascut in Bohemia dar mai tarziu s-a mutat la Paris unde a putut sa escrocheze oameni in frecventele sale drumuri dintre Paris si New York. Prima lui escrocherie a fost sa le arate oamenilor un aparat care putea printa bancnote de 100$. El spunea oamenilor ca singura problema era ca nu poate printa decat cate o bancnota la 6 ore. Multi oameni i-au dat o gramada de bani (de obicei peste 30,000$). De fapt, aparatul continea 2 bancnote reale de 100 $ si odata ce se terminau, masina scotea bancnote albe. Pana ce cumparatorii descopereau asta, Lustig disparea cu banii lor.

In 1925, in timp ce Franta isi revenea dupa razboi, intretinerea turnului Eiffel era extrem de costisitoare pentru orasul Paris. Cand Lustig a citit despre asta in ziar, i-a venit o idee minunata. Dupa ce a falsificat acte guvernamentale, a invitat 6 vanzatori de fiare vechi la o intalnire secreta la un hotel. El le-a explicat ca Parisul nu poate sa-si permita sa intretina turnul si ca va fi vandul la fier vechi. Le-a mai spus ca motivul intalnirii lor in secret este acela ca este posibil ca publicul sa fie suparat la auzul vestii ca turnul va fi mutat.

Desi nu pare plauzibil, la momentul in care turnul a fost construit el era menit sa fie temporar si asta s-a intamplat la 18 ani dupa data originala de daramare a turnului. Lustig a luat vanzatorii cu limuzina la un tur al turnului. Unul dintre vanzatori, Andre Poisson era cert ca povestea este reala si i-a dat banii. Cand a realizat ca a fost pacalit, i-a fost prea rusine ca mearga la politie si Lustig a fugit cu banii. O luna mai tarziu, el s-a intors la Paris sa incerce iar escrocheria. De data aceasta a fost raportat la politie, dar Lustig a reusit sa scape.

La un anumit punct Lustig l-a convins pe Al Capone sa investeasca cu el 50,000$. A pus banii intr-un seif si dupa 2 luni s-a intors cu el, spunand ca afacerea a picat. Impresionat de onestitatea lui, Capone i-a dat 5,000$ pentru efortul depus. In 1934, Lustig a fost gasit vinovat de falsuri. El a pledat vinovat si a fost trimis 20 de ani pe Alcatraz. In 1947 a murit de pneomonie intr-o puscarie din Springfield, Missouri.

5. George Parker [Nascut: 1870; Decedat: 1936]

Parker a fost unul dintre cei mai curajosi escroci din istoria americana. El a facut bani vanzand obiective turistice din New York turistilor. Obiectul sau preferat de vandut era podul Brooklyn, pe care l-a comercializat de 2 ori pe saptamana timp de multi ani. Isi convingea clientii ca pot face o avere controland caile de acces din oras. De multe ori politia a trebuit sa ridice de pe pod cumparatori naivi care incercau sa puna bariere si taxe.

Alte obiective vandute au fost Madison Square Garden (cea originala), Muzeul Metropolitan de Arta, Mormantul lui Grant si Statuia Libertatii. George avea multe metode de a face vanzarile. Cand vindea mormantul lui Grant, poza ca nepotul generalului. Avea chiar un birou fals unde facea „tranzactiile”. Avea un numar impresionant de documente care dovedeau ca el este detinatorul legal al fiecarei proprietati pe care o vindea.

Parker a fost acuzat de 3 ori de frauda. Dupa cea de-a treia acuzare, pe 17 decembrie 1928, a primit o sentinta pe viata la puscaria Sing Sing. Si-a petrecut ultimii 8 ani din viata in spatele gratiilor. Era popular printre gardienii si prizonierii care ascultau cu placere aventurile sale. George este amintit ca unul dintre cei mai de succces escroci din istoria Statelor Unite, la fel ca si unul dintre cei mai talentati farsori ai istoriei. Afacerile lui au trecut in cultura populara, dand nastere la expresii ca „ si daca tu crezi asta, am un pod pe care vreau sa ti-l vand”, un mod uzual de a spune ca cineva e credul.

Informatii oferite de NEI GUARD.

„Fie că vreţi, fie că nu, vom avea un guvern mondial. Singura ches­tiune este dacă va fi acceptat sau impus” (James P. Wartburg, bancher american, consilier financiar al preşedintelui Franklin D. Roosevelt).

Născut în noiembrie 1928, într-o comună din judeţul Galaţi, terminând la 22 de ani Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne, urmând apoi Cursuri Speciale de Informaţii Externe la Moscova , Mihai Caraman va fi trimis ca delegat al Ambasadei României la Paris, chiar de către Mihai Gavriliuc, ofiţer KGB sub acoperire, şeful Direcţiei a I a de Informaţii Externe a Securităţii . Va ajunge în Franţa în 1958, la 30 de ani, alături de soţia sa Maria Caraman, în vârstă de 21 de ani,  ocupând funcţia de Secretar I pe probleme economice, ambasador în acea perioadă fiind Constantin Nicuţã. Avansat în funcţie, devenit consilier, Caraman se bucură de o imensă influenţa la Bucureşti. Drept dovadă, Victor Dumitru, ambasadorul României la Paris din 1968, este rechemat în ţară la presiunile acestuia, întrucât se pare nu dădea dovadă de puternice considerente ideologice neactionând totodată eficient în repatrierea emigranţilor români. În ceea ce îl priveşte pe Victor Dumitru, acesta va obţine trei ani mai târziu, în 1971, permisiunea de a vizita Parisul, acolo unde va reuşi să fugă, cerând şi primind azil politic. Despre capacităţile excepţionale de care Caraman dădea dovadă stă faptul ca în 1968 a fost chemat în ţară pentru a asigura securitatea preşedintelui Charles de Gaulle, aflat în vizită la Bucureşti. Cum istoria e plină de umor, spionul trebuia de această dată să fie  ocrotitorul victimei sale. Portretul ideologic al lui Mihai Caraman este schiţat de către Pierre Accoce şi Daniel Pouget, autorii unei celebre cărţi, tradusă şi în limba română, în care se descrie această acţiune de spionaj. Astfel, Caraman este descris ca un adevărat  marxist, credinţă ce se datorazã se pare unor traume psihologice avute în perioada copilăriei, atunci când Mişcarea Legionară era în apogeul violenţelor socio-politice exercitate, ceea ce l-a făcut să creadă în comunism.

Acţiune şi Strategie

Trimis în 1958 ca diplomat, provenit din Est într-o ţară occidentală, în plin Război Rece, Caraman ajunge totuşi în Paris într-un moment propice, atenţiile fiind îndreptate asupra situaţiei socio-econmice pe care Franţa o traversa şi mai ales asupra problemelor legate de războiul din Algeria. Obiectivele sale, două la număr, erau însă bine stabilite. Astfel, in primul rand acesta viza controlarea cercurilor de emigranţi ostili Bucureştiului, şi încercarea de a-i repatria pe cei mai importanţi dintre aceştia, în special savanţii. În acest caz,  printre cele mai importante reușite se număra cea a lui Henri Coandă. Cel de al doilea obiectiv viza spionajul pentru Moscova, prin obţinerea a cât mai multor informaţii de interes geostrategic ale N.A.T.O. Trebuie spus că în acest sens, Securitatea colabora direct cu KGB-ul, ambele beneficiind de rapoartele trimise de  reţeaua Caraman, toate documentele fiind trimise la Bucureşti (unde se copiau) iar mai apoi către Moscova, în timp ce ordinele către Caraman, ajungeau de la Moscova via Bucureşti. Această colaborare, slăbea şi mai mult atenţia D.S.T.-ului (Departamentul pentru Supravegherea Teritoriului) €- contraspionajul francez, care vedea ca principali inamici ţări precum Germania de Est, Ungaria, Polonia sau Cehia, mai puţin însă România, sora latină mai mică, şi ţara din blocul răsăritean mai puţin independentă de Moscova.

Caraman a reuşit să creeze în perioada 1958-1969 o adevărată reţea, bazată pe coruperea şi folosirea unor înalţi funcţionari, penetrând structuri precum N.A.T.O., Poliţia Franceză, Ministerul Finanţelor şi cel de Externe al Franţei, ajungând până la ambasada acestui stat de la Washington. Studiind profilele pshio-sociale ale celor ce vor deveni informatori, manipulându-i mai apoi, Caraman şi subalternii săi vor realiza o adevărată reţea, a cărei desfăşurare este demnă de un mare film, nelipsind scene de amor, filaj sau şantaj. În acest sens, este normal să amintim şi ceilalţi membri cunoscuti ai reţelei, spioni români, aflaţi sub acoperire diplomatică la Paris:  Căpitanul Iacobescu (cel ce îi va lua locul lui Caraman la conducerea grupării, când acesta va fi plecat la Bucureşti pentru a-i asigura securitatea lui de Gaulle), Mihail Simula (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihail Georgescu (Secretar II Ambsada României la Paris), Gheorghe Ionescu (Secretear II Ambasada României la Paris), Eugen Vişan (Secretear II Ambasada României la Paris), Pavel Cismaru (Secretar I Ambasada României la Paris), Constantin Mirea (Secretear II Ambasada României la Paris), Ion Păduraru (Secretar II U.N.E.S.C.O.), Mihai Ilie (Prim Consilier Ambasada României la Paris).

Primul agent racolat de către Mihai Caraman va fi Robert Van de Wielhe, pe care îl va  întâlni 1960 cu ocazia unui dineu oficial. Conexiunile lui Van de Wielhe în zona politicului, şi personalitatea acestuia îl vor face să devină interesant pentru Caraman, care după mai multe întrevederi între cei doi, va înştiinţa:  “Şef Antenă Paris către Direcţia Generală.-Reperare eventual obiectiv SI. Propun deschidere dosar. Subiectul va purta numele de cod Nina. Încheiat”.  Alte trimiteri îl catalogau pe Van de Wielhe ca fiind leneş, lipsit de patriotism, cu tendinţe nevrotice, coeficient de inteligenţă ridicat, provenit dintr-o familie bogată, cu o copilărie dificilă, adolescenţă agitată, foarte sensibil la bani. În desele întâlniri dintre cei doi, Caraman aducea în discuţie apropierea şi conlucrarea Estului cu Vestul şi rolul pe care Franţa al putea să îl aibă,  iar o eventuală colaborare cu România în acest sens nu ar reprezenta niciodată o trădare, ţinând mai ales cont că Bucureştiul nu era în cele mai bune relaţii cu Moscova. În cele din urma, o altă trimitere a lui Caraman, redată de Pierre Accoce şi Daniel Pouget, anunţa: “Şef Antenă Paris către Direactia Generală.-Nina obiectiv SI confirmat. Este funcţionar la N.A.T.O. Documentarist la biroul Dispoziţii. Serviciul lui centralizează documente emise de toate comitetele şi de secretariatul internaţional. Nina are acces la multe secrete, chiar şi la cele clasate cosmice. Cu excepţia totuşi a documentelor strict militare. Am declanşat explorare identitate şi comportament”.

Rolul lui Van de Wielhe va fi uriaş în realizarea celei mai mari lovituri de spionaj din istoria N.A.T.O., furnizând 60 de dosare, dintre care 16 ultrasecrete (cosmice) printre care informaţii privind logistica N.A.T.O. pentru pace şi război, bugetele militare ale Aliaţilor, sau sistemul de alarmă N.A.T.O. Importanţa acestuia  este dovedită de către propunerile lui Caraman care îi oferă un sejur pe litoralul românesc sau posibilitatea de a deveni angajat oficial al Securităţii, beneficiind de un salariu lunar de 10 000 de franci. Aceste propuneri sunt refuzate, iar Van de Wielhe îşi va da demisia în 1961, fie pentru a scăpa de presiunile lui Caraman, fie la sfatul acestuia pentru a nu atrage atenţia şi a recruta alţi agenţi pe baza cunoştinţelor sale, variantă mult mai viabilă se pare, ajutându-l pe Caraman să îşi lărgească reţeaua, prin racolarea lui Francis Roussilhe, Sylvie X, Pierre X şi a turcului Emre.

O poveste interesantă, dar şi un eşec în acelaşi timp este dată de încercarea de racolare a Doamnei B., aceasta fiind-ui propusă lui Caraman, tot de către Van de Wielhe. Ştiind că femeia doreşte să vândă un tablou, Caraman îi va face câteva vizite scurte, o va studia, se va apropia de ea, cumpărând în final obiectul de artă, moment în care o va şi seduce.  La un timp relativ scurt, în care Caraman nu mai dă nici un semn de viaţă, Van de Wielhe  o contactează pe Doamnă B. transmiţându-i acesteia că ar putea câştiga foarte mulţi bani dacă ar a ”ajuta” România. Se pare că de data aceasta Caraman s-a înşelat în conturarea profilului psihologic al acestei femei, întrucât imediat v-a contacta D.S.T.-ul, fapt ce a dus la filarea lui Van de Wielhe între decembrie 1962 şi ianuarie 1963 şi arestarea acestuia pentru trei zile, fiind eliberat în final pentru lipsă de probe. Un lucru este interesant totuşi: Caraman a ştiut încă de la bun început de întrevederea D.S.T.-ului cu Doamna B (căci a urmarit-o tot timpul) a ştiut mai mult ca sigur că şi el se află în vizorul autorităţilor franceze, şi totuşi acceptă să se întâlnească cu Van de Wielhe la doar 16 zile dupa ce acesta iese din arest. Aflaţi într-o cafenea publică, Van de Wielhe începe  a-i povesti lui Caraman cele întâmplate, însă aici românul ştiind că sunt ascultaţi îşi joacă rolul excepţional: se face că nu înţelege absolute nimic şi se ridică de la masă. Van de Wielhe este arestat la ieşirea din cafenea, acuzat de încălcarea articolelor 75 şi 78 din Codul Penal ce făceau referire la divulgarea de informaţii. Va fi închis o lună, apoi judecat primind o condamnare de 1 an cu suspendare. Atenţia presei şi mai ales a serviciilor va fi iară distrasă de la aceste evenimente, concentrându-se asupra unui atentat ce tocmai avusese loc împotrivă lui de Gaulle. După 6 luni de filaj, Caraman şi Van de Wielhe vor ieşi se pare din vizorul D.S.T.-ului.

Francis Roussilhe, coleg cu Van de Wielhe la N.A.T.O. a ocupat mai multe funcţii în cadrul acestei instituţii, fiind chiar avansat pentru ajutorul oferit în deconspirarea unui jurnalist italian ce spiona pentru cehi. Intrat în contact cu Caraman, acesta este manipulat de către român, chiar şi sub pretextul conform căruia România ar fi foarte intersata dacă ar putea avea acces la documente secrete, pentru a cunoaşte interesul Vestului în situaţia în care ţara noastră s-ar desprinde total de sovietici. Aici trebuie să facem o paranteză şi să stabilim faptul că toţi agenţii manipulaţi de Caraman s-au pretat de fapt banilor şi avantajelor materiale obtiunute, mai puţin datorită unor ideologii sau viziuni politice, sau într-un singur caz, au cedat datorită pasiunii şi a iubirii. În 1962 când Francis Roussilhe ocupă deja funcţia de documentarist livrează primul dosar privind modalităţi de conservare a alimentelor. Aparent fără importanţă, documentul era mai mult un gest faţă de prietenul sau român, ce de fapt îl testa şi analiza. Va continua să ofere de-a lungul timpului informaţii din ce în ce  mai importante, în schimbul a frumoase sume de bani chiar şi după anul 1967, moment în care sediul N.A.T.O. se mută de la Paris la Bruxelles. Printre documente se aflau buletine interne, informaţii privind şedinţele secrete, bilanţuri financiare sau informaţii privind logistica militară a Alianţei. Spionajul lui Roussilhe va continuă şi la Bruxelles, chiar sub aceeaşi formă, aducând microfilme ale documentelor ce ar fi trebuit arse. Postura sa, îi dădea posibilitatea de a le păstra şi pasa mai departe. Însă totdeaua acţiunea avea loc pe teritoriul francez. Roussilhe trecea microfilmele în cadrul controalelor vamale ascunse într-o batistă din buzunar, fapt ce nu îi era deloc greu, ţinând cont mai ales de funcţia deţinută.

O altă sursă importantă era funcţionarul turc Imre, ce a sustras fotografiind numeroase dosare importante din cadrul N.A.T.O., cooperând odată cu mutarea sa în Belgia prin intermediul lui Mihail Tincu, care bineînţeles lucra la Ambasada României din Bruxelles. Pierre X,  un alt pion important pe această tablă de şah, funcţionar al Ministerului de Externe francez, expus dorinţei de avansare socială, este abordat în 1964 de către Constantin Mirea şi exploatat din 1965. Întâlnirea sa cu Mirea avea loc în restaurante, cei doi aşezându-se lângă mese apropiate. Pierre aşeza valiza lângă mese, Mirea o ridica, se ducea la baie, fotografia documentele, apoi aşeza servieta la loc.

Sylvie X, funcţionar al Ministerului de Finanţe francez, intră în joc în 1964, atunci când Mihail Simula o abordează în timpul unui cocktail organizat de U.N.E.S.C.O. Îndrăgostită de acesta, va începe din 1965 să ofere informaţii privind analize economice sau activităţi petroliere ale companiilor şi statului francez, până în 1967 când nu va mai reprezenta o sursă interesantă, moment în care Simula dispare. Nedorind să înţeleagă că a fost trădată, începe să facă presiuni asupra Ambasadei române pentru a afla ce s-a întâmplat cu  “iubitul” ei. În acel moment Sylvie reprezenta o reală ameninţare, însă alegerea lui Caraman nu este de a o elimina (aşa cum probabil alţii ar fi procedat) ci de a o controla, prin intermediul lui Mihail Georgescu.

Povestea lui Pierre Rocherou este o adevărată telenovelă. Intrat în vizorul lui Caraman încă de când era elev la Ėcole Nationale d’Administration, pe care o va absolvi în 1963, acesta va reprezenta o adevărată mînă de aur. Detaşat de către Ministerul de Externe francez la Washington, Rocherou va primi nume de cod Jean, în dosarul deschis de Caraman. Înainte cu o săptămâna ca francezul să ajungă în capitala Statelor Unite, Securitatea îl trimite pe Victor Dorobanţu ca ataşat al Ambasadei române, tocmai cu scopul de a-l avea în vedere pe Rocherou. În această privinţă, agentul român scria: “Jean subiect foarte receptiv dar plin de sine. Îşi închipuie că poate juca un rol politic important în apropierea dintre ţările noastre ”. Într-o altă notă remarca: “Jean are probleme financiare, pare foarte sensibil la cadouri mărunte”

Cu alte cuvinte, Rocherou reprezenta profilul ideal. Studierea sa a durat până în 1965, perioadă în care românul i-a împrumutat numeroase sume de bani. Adevărata dramă începe când francezul se îndrăgosteşte  de o mulatră, deoarece un posibil mariaj i-ar fi încheiat cariera diplomatică. Dumitru se dovedeşte a fi un adevărat prieten atunci când oferă o importantă sumă de bani pentru ca femeia să poată face un avort în Bucureşti. Nu a durat mult până a început exploatarea de informaţii privind misiunile Franţei la Washington şi N.A.T.O. Se pare însă că Rocherou nu se simţea foarte confortabil, decizând ca în 1967 să păstreze cel de al doilea copil, şi şã  demareze mariajul cu cea pe care o iubea. Surprinzător pentru el, diplomatul român se bucură în momentul când acesta a fost rechemat în Franţa. Hărţuirea sa va continua, mai alesdatoritã faptului  că i-a fost repartizat un post onorabil în cadrul Băncii Mondiale, însă se pare că Rocherou nu s-a simţit deloc confortabil, refuzând apoi posturi mult mai importante, precum cel de membru  al Cabinetului Secretariatului General al O.N.U.

O.C.D.E. a fost penetrat prin intermediul lui Klaus Edelman, membru al delegaţiei austriece. Această acţiune de care s-a ocupat în special Iacobescu,  s-a realizat prin intermediul unui şantaj realizat ca urmare a unor fotografii compromiţătoare, făcute se pare într-o seară în care victima era beată. Exploatarea lui Edelman a durat 56 de luni, perioadă în care acesta a livrat peste 155 de dosare, în schimbul unei sume relative modice, aproximativ 15. 000 de franci. Poliţia Franceză nu a scăpat nici ea atenţiei reţelei. Întrucât reprezenta un interes ridicat, mai ales asupra rolului social pe care îl joacă, această instituţie a fost penetrată prin coruperea lui Gėrard Gautheriu, ce a furnizat mai multe informaţii, între 1967-1969, privind organizarea poliţiei pariziene, fapt ce a sporit totodată eficacitatea reţelei.

Cele mai puţine detalii privind manipualarea şi exploatarea informaţiilor le avem în cazul colonelului Charles de la Salle, care s-a sinucis după ce a fost deconspirat. Ştim totuşi că acesta a oferit informaţii privind aviaţia N.A.T.O şi  cea franceză, dar şi detalii importante în legătură cu nava spaţială franceză.

Căderea reţelei Caraman se datorează trădării Căpitanului Iacobescu, care cere în 1969 azil politic Ambasadei Marii Britanii de la Paris, în schimbul confesiunii sale. Oficial se pare că Iacobescu se temea că deconspirarea va avea loc oricum, ca urmare a arestării deja în acel moment a lui Imre, a trădării unui important agent K.G.B. şi mai ales ca urmare a filajului intens al D.S.T.-ului asupra ambasadei române. Totuşi, chiar dacă ar fi fost deconspiraţi, Iacobescu ca şi ceilalţi ar fi beneficiat de imunitate diplomatică, neputând fi arestaţi, ci doar trimişi în România, lucru care s-a şi întâmplat cu restul reţelei.

În ceea ce priveşte agentul K.G.B., este vorba despre Evgheni Evghenevici Runge, locotenent-colonel a cărei funcţie era de organizare a unei divizii K.G.B în Europa. Şi el ca şi Caraman, trebuia să creeze o structură care să penetreze sistemul informaţional al Occidentului. Runge primeşte azil politic împreună cu soţia sa Valentine şi fiul Andreiev în vârstă de numai 8 ani, iar printre informaţiile oferite în timpul interogatoriului, rusul a mărturisit că există o cârtiţa în interiorul N.A.T.O., controlată din Franţa, ce are drept scop oferirea de informaţii financiare privind Alianţa. În urma unui filaj, Imre este reţinut în timp ce oferea microfilme unui diplomata român, Mihai Tincu. Aceste fapte, şi mărturisirile lui Iacobescu au făcut ca reţeaua să cadă apoi ca un joc de domino.

Van de Wielhe va fi condamnat la 8 ani de închisoare, Roussilhe va primi o condamnare de 20 de ani, iar Rocherou va fi condamnat la 3 ani cu suspendare. Imre şi Edelman vor cere să fie judecăţi în ţările natale, în timp ce Pierre X, paradoxal,  nu va primi nici o pedeapsă.

În ceea ce îl priveşte pe Mihai Caraman acesta a fost avansat în diferite posturi în Securitate, în perioada 1973 a€“ 1979, fiind trecut apoi în rezervă, mai ales ca urmare a trădării lui Pacepa şi a creşterii sentimentelor antimoscovite ale lui Ceauşescu. Pentru meritele sale, Caraman a fost decorat cu grad de Căpitan de către K.G.B. , fiind mai apoi numit în 1990 adjunct al Ministerului Apărării naţionale, iar mai apoi, tot în 1990, pe 9 aprilie, primul director al S.I.E. Şi-a dat demisia, la scurt timp tocmai ca urmare a dezaprobului N.A.T.O., România manifestându-şi interesul de a deveni membru al Alianţei.

Reflexii

Succesul acestei acţiuni de spionaj a durat până în 1969, moment în care francezii îşi alegeau al 19-lea preşedinte, punându-l în fruntea statului pe Georges Pompidou. Nu putem face această analiză dacă nu luăm în calcul situaţia politică din Franţa acelor vremuri. Înaintea lui Pompidou, statul era condus de către Charles de Gaulle, important om politic în a  cărui viziune Franţa trebuia să îşi reconstruiască locul în cadrul relaţiilor internaţionale, fiind necesară astfel ieşirea acesteia de sub tutele Statelor Unite şi implicit a Alianţei Nord Atlantice. Pentru de Gaulle U.R.S.S. nu mai reprezenta o ameninţare, iar o alianţă politico-economică, între Franţa şi Germania, acceptată şi de către ruşi ar fi  dus ţara acolo unde crede el, ar trebui să fie. Ba mai mult, în 1967 Lėon Uris, publică în Statele Unite o carte ce face referire  la “Afacerea Topaz”, bazată se pare pe relatările unui ofiţer dezertor din serviciile secrete franceze, Philippe Thyraud de Vosjoli. Conform acestuia, U.R.S.S.-ul deţinea în Franţa lui de Gaulle, ca şi în alte state, un număr mare de de agenţi de influenţă situaţi la nivel înalt. Chiar în cercul restrâns al lui de Gaulle, se pare ce se află un astfel de personaj. Un lucru este cert însă, relaţia Franţei cu Alianţa Nord Atlantică se înrăutăţeşte, Franţa se desprinzându-se de organizaţia militară a N.A.T.O. căpătând un statut aparte. Aceste relaţii tensionate vor duce la mutarea sediului general la Bruxelles.

În condiţiile date este foarte posibil ca reţeaua română să fi fost, dacă nu sprijinită, măcar nu încurcată de către D.S.T.-ul francez. Se pot ridica semne de întrebare cum după arestarea lui Van de Wielhe din 1963, Caraman şi subalternii săi s-ar fi putut mişca aşa de lejer ?  Dacă această situaţie plauzibilă este una reală, este foarte posibil ca reţeaua să fi fost supusă aşa numitei acţiuni ”deception”, chiar de către liderii N.A.T.O. sau S.U.A.,  care ar fi putut demasca din timp  reţeaua, dar lăsând astfel să curgă informaţii pentru a intoxica adversarul, sau pentru a-i demonstra rolul defensiv al Alianţei.

www.stiriexterne.com este primul portal din Romania dedicat exclusiv evenimentelor ce se petrec la nivel international.

Mâhnit de lipsa de reacţie a multora dintre cei care se legitimau, în anii ’90, prin ataşamentul faţă de figura nepătată a Regelui, tânărul istoric Filip Lucian Iorga a dat publicităţii un manifest. Acesta porneşte de la o logică de bun simţ: dacă MS Regele Mihai este un ”trădător” al interesului naţional, în viziunea preşedintelui României, atunci orice român ar trebui să se mândrească dacă regimul Băsescu îl va considera un ”trădător”.

Vezi aici textul complet al „Protestului Trădătorilor lui Băsescu“

Fostul deputat Horaţiu Buzatu s-a declarat imediat ”un trădător” şi a trimis scrisoarea mai multor personalităţi ale vieţii publice. Până acum, s-au declarat ”trădători” ai interesului naţional exprimat de Traian Băsescu: istoricul Adrian Cioroianu, regizorul Mircea Cornişteanu, director al Teatrului Naţional din Craiova, scriitorul Mihai Firică , Adrian Miuţescu, inginer, fost deputat, Dan Piroi, Vasi Băescu şi Lorena Topciov de la Asociaţia „Regele este Patria”, Marcel Răduţ-Selişte – preot ortodox şi publicist, Ioan Turculeanu, decanul Baroului de Avocaţi Dolj, Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj şi Horaţiu Buzatu – arhitect, fost deputat.

”Prin memorie, ne vom recăpăta identitatea, iar plusul de identitate ne va ajuta să ne reamintim, ca societate, ce înseamnă demnitatea naţională, se mai arată în manifest. Acea demnitate care, fără să se manifeste agresiv, nu va mai permite niciunui reprezentant ales să batjocorească simbolurile şi valorile profunde ale naţiunii.

Până atunci, atâta timp cât preşedintele României îşi permite să-i adreseze M.S. Regelui Mihai I epitete ca acela de „trădător”, nu dorim decât să ne alăturăm Regelui, cu modestie dar şi cu hotărârea de a încerca să împiedicăm, pe viitor, astfel de derapaje. Dacă pentru asta vom fi, la rândul nostru, consideraţi „trădători”, ne declarăm încă de pe acum vinovaţi. Nimic nu ne-ar bucura mai mult decât ca, trădând minciuna, iresponsabilitatea şi proasta-creştere, să rămânem fideli adevărului, simţului răspunderii şi bunului-simţ”.

Cei care se consideră ”trădători” ai regimului Băsescu pot să se alăture acestui demers postând în secţiunea de comentarii a acestui articol sau semnând pe blogurile iniţiatorilor.

Cine a semnat până în prezent:

Filip-Lucian Iorga – istoric

Adrian Cioroianu – istoric, profesor universitar

Mircea Cornişteanu – regizor, directorul Teatrului Naţional din Craiova

Mihai Firică – scriitor, publicist

Adrian Miuţescu – inginer, om de afaceri, fost deputat.

Dan Piroi – inginer, Asociaţia „Regele este Patria”

Marcel Răduţ-Selişte – preot ortodox, publicist.

Lorena Topcsov – Asociaţia „Regele este Patria”

Vasi Băescu – colonel (r), Asociaţia „Regele este Patria”

Ioan Turculeanu – avocat, Decanul Baroului de Avocaţi Dolj.

Horia Uioreanu – inginer, deputat PNL de Cluj.

Horaţiu Buzatu – arhitect, om de afaceri, fost deputat.

Dorina Rusu - director al Fundației “Horia Rusu”

Bogdan Duca – politolog

Cristian Mircea Duicu - economist

Victor Rebengiuc, Zoe Petre, Adrian Cioroianu, Şerban Foarţă, Oana Stănciulescu, printre semnatarii „Protestului Trădătorilor lui Băsescu“