1.  Sanctionarea drastica a muncii la negru. Angajarea a pana la cinci persoane fara incheierea unui contract individual de munca se sanctioneaza cu amenda de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoana identificata iar angajarea a mai mult de 5 persoane fara contract constituie infractiune si se sanctioneaza cu inchisoare de la unu la doi ani sau cu amenda.
   1. Marirea perioadei de proba. Pentru a verifica compatibiliatea angajatului cu locul de munca vizat se poate stabili o perioada de proba la incheiera contractului de munca, de 90 de zile calendaristice pentru functiile de executie (fata de 30) si de maxim 120 de zile calendaristice pentru functiile de conducere (fata de 90).
   2. Posibilitatea de a face angajări succesive de proba a mai multor persoane pentru acelaşi post pe o perioada de maximum 12 luni.
   3. Absolventii de invatamant superior au la inceput de profesie un stagiu de sase luni. La sfarsitul acestuia angajatorul este obligat sa elibereze o adeverinta vizata de Inspectoratul Teritorial de Munca in a carui raza teritoriala de competenta acesta isi are sediul.
   4. Introducerea criteriilor de performanta de catre angajator. Acestea trebuiesc introduse in contractul individual de munca sau, pentru contractele de munca aflate in derulare,  se vor incheia acte aditionale, iar criteriile de evaluare a performantelor trebuiesc introduse in Regulamentul de Organizare si Functionare a Unitatii. In cazul in care obiectivele de performanta nu sunt inscrise in contractul de munca, ci sunt stipulate intr-o decizie unilaterala a angajatorului, o eventuala concediere pentru necorespundere profesionala va fi greu de realizat.
   5. Marirea perioadei pe care se poate incheia un contract individual de munca pe o perioada determinata. Perioada maxima de valabilitate a unui contract individual de munca pe o perioada determinata a crescut de la 24 la 36 de luni.
   6. Posibilitatea prelungirii duratei timpului de lucru, astfel incat durata medie a programului săptămânal de lucru, calculata pentru o perioada de referinţa de 4 luni, sa nu depăşească 48 ore, inclusiv orele suplimentare. Munca suplimentara se compensează prin ore libere plătite in termen de 60 de zile calendaristice.
2. Eliminarea interdicţiei de a face angajări in cazul concedierilor colective . Astfel, in termen de 45 de zile de la data  concedierii colective salariatul concediat are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînfiinţat in aceeaşi activitate, fara examen, concurs sau perioada de proba.
3. Majorarea sporului acordat pentru munca prestata in timpul nopţii  la 25% din salariul de baza, daca timpul astfel lucrat reprezintă cel puţin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.

IBS Professional Solutions este prima companie locala care ofera servicii integrate de consultanta fiscala si juridica (prin avocatii colaboratori IBS). Compania a fost infiintata in 2006 si are in prezent o echipa de 15 consultanti.

Regimul matrimonial constă în ansamblul normelor legale care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi referitoare la bunurile lor, drepturile reale şi de creanţă precum şi raporturile patrimoniale în care intră cu terţii în calitatea lor de soţi.

Dacă dreptul islamic, precum şi sistemul de common law nu cunosc o autonomie de reglementare a regimurilor matrimoniale, în schimb, în dreptul continental tendinţa este aceea de a pune în lumină particularităţile raporturilor patrimoniale dintre soţi, prin configurarea la nivel legislativ a unui statut patrimonial special al persoanei căsătorite faţă de persoana celibatară[1].

Legislaţiile naţionale cunosc o mare diversitate în ceea ce priveşte regle­mentarea regimurilor matrimoniale. Dincolo de specificitatea şi particularităţile reglementărilor naţionale, influenţate, evident, de o multitudine de variabile spaţio-temporale (realităţile economice, tradiţia, religia, mentalitatea etc. – un adevărat „cod genetic” de la care nu se poate uşor abdica), există un fond comun de principii: principiul egalităţii între soţi, principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale şi cel al instituirii unui regim primar imperativ.

Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, reflex al principiului libertăţii contractuale în această materie specifică, prezintă incontestabilul avantaj că permite soţilor să opteze pentru acel regim matrimonial concret care reflectă cel mai bine interesele patrimoniale ale acestora, dar şi mentalităţile şi posibilităţile lor. De aceea, regimurile matrimoniale bazate pe acest principiu sunt, fără îndoială, preferabile regimurilor matrimoniale legale, unice şi imperative.

Principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale este consacrat în majoritatea sistemelor de drept contemporane, reglementarea în această materie în dreptul comparat fiind, aşadar, una flexibilă.

Alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei convenţii matrimoniale; în lipsa unei astfel de convenţii, legea indică regimul matrimonial aplicabil soţilor, care constituie regimul matrimonial legal.Astfel, în funcţie de izvorul/sursa lor, în mod tradiţional regimurile matri­moniale sunt clasificate în regimuri legale şi convenţionale, distincţie funda­mentală, cu largă audienţă în literatura de specialitate şi consacrată la nivel legislativ (evident în. acele sisteme de drept naţionale care au instituit principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, iar nu în acelea care reglementează un regim matrimonial unic, imutabil şi obligatoriu). Regimurile matrimoniale convenţionale coexistă în mod firesc şi necesar cu acelea legale şi au, aşa cum le indică şi denumirea, o natură juridică voluntară[2].

O precizare importantă se impune a fi făcută în context: încheierea unei convenţii matrimoniale nu este, necesară decât în ipoteza în care viitorii soţi aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. în lipsa unei convenţii matrimoniale[3], regimul matrimonial legal se va aplica ope legis de la data încheierii căsătoriei.

Una din limitele importante care îngrădeşte libertatea viitorilor soţi sau, după caz, a soţilor (în cazul regimurilor matrimoniale mutabile) de a aduce modificări conţinutului regimului matrimonial ales, faţă de modul cum acesta este instituit de lege, o reprezintă regimul primar imperativ, ale cărui reguli nu pot fi înlocuite prin convenţia matrimonială şi de la care nu sunt admise derogări; acest corp de norme juridice imperative se aplică de drept, prin însuşi efectul încheierii căsătoriei, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil, alcătuind nucleul «dur», de ordine publică al regimurilor matrimoniale. Aspectele patrimoniale pe care regimul primar le ignoră vor fi supuse în completare regulilor regimului matrimonial legal sau, după caz, celui convenţional pentru care soţii au optat in concreta, care se vor articula în jurul dispoziţiilor imperative ale regimului primar.

În România, după intrarea în vigoare a Codului familiei, la 1 februarie 1954, în sistemul nostru de drept regimul matrimonial al comunităţii de bunuri a devenise regimul legal unic, imutabil şi obligatoriu.

Întrucât legea românească nu permitea încheierea convenţiilor interzicându-le în mod expres, sub pedeapsa nulităţii, pe cele care ar modifica regulile privind comumitalea de bunuri (prin art.30 alin.2 din Codul familiei), regimul comunităţii de bunuri este un regim legal, care se aplica în virtutea legii tuturor celor căsătoriţi şi ale cărui reguli de funcţionare, dizolvare; si lichidare sunt stabilite de lege.

În trecut, Codul civil român reglementa principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale (art. 1224 C. civ.), în temeiul căruia viitorii soţi puteau să adopte orice regim matrimonial[4] sau să convină cu privire la combinarea de regimuri matrimoniale, cu singura restricţie de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri şi, ca o limită specială, drepturilor bărbatului, în calitate de cap al familiei şi al asociaţiei conjugale.

În literatura de specialitate s-a arătat constant că asupra modului de reglementare a raporturilor patrimoniale ale soţilor, prin Codul familiei din 1954, în mod evident şi-a pus amprenta concepţia colectivistă caracteristică acelor vremuri.

În condiţiile în care tendinţa în majoritatea sistemelor de drept este aceea de a institui prevederi flexibile în materia regimurilor matrimoniale, reglementarea anterioară a Codului familiei se dovedeşte a fi una rigidă, constrângătoare, fără nicio alternativă, depăşită complet de realităţile zilelor noastre. „Eliminarea principiilor şi a factorilor economici care au îndepărtat temporar, în timpul regimului comunist dreptul românesc de marea familie romano-germanică, a marcat reîntoarcerea dreptului românesc la adevăratele sale origini[5]“‘. Cu toate acestea, schimbările legislative care s-au manifestat începând cu anul 1990 au ocolit materia regimurilor matrimoniale, deşi o intervenţie legislativă în acest domeniu era imperios necesară.

Considerăm că odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale și-a recăpătat poziţia specială pe care o merită, cucerită sub imperiul Codului civil de la 1864, când frecvenţa convenţiilor matrimoniale era foarte mare, mai ales în straturile înstărite ale populaţiei, dată fiind utilitatea practică evidentă. În noul context legislativ un rol important va avea, desigur, notarul în faţa căruia se încheie convenţia matrimonială, care, în calitatea sa de profesionist al dreptului, va interveni în modelarea situaţiei familiale şi patrimoniale a clienţilor săi, fiind în măsură să ofere soluţiile juridice cele mai adecvate.

1.2.Clasificarea regimurilor matrimoniale

În dreptul comparat, regimurile matrimoniale se clasifică după mai multe criterii:

Din punctul de vedere al izvorului lor, se clasifică în:regimuri matrimoniale legale şi regimuri matrimonial convenţionale.Acestea din urmă îşi au izvorul în convenţiile matrimoniale.Regimul matrimonial legal se aplică ori de câte ori viitorii soţi nu au încheiat o convenţie matrimonială.

După structura lor, regimurile matrimoniale sunt de comunitate, de separaţie de bunuri sau eclectice (mixte), adică îmbină separaţia din timpul căsătoriei cu un principiu comunitar care se manifestă la desfacerea căsătoriei.Astfel, regimul de participare la achiziţii este un regim matrimonial eclectic.La rândul lor, regimurile comunitare pot fi universale sau parţiale.

Criteriul esenţial în funcţie de care se realizează calificarea regimului matrimonial este compoziţia activului.

Astfel, regimurile comunitare se caracterizează prin existenţa unei mase de bunuri comune cu un regim juridic specific.

Regimurile separatiste se caracterizează prin lipsa unei asemenea mase de bunuri comune, patrimoniul fiecăruia dintre soţi fiind, în linii mari, structurat asemenea persoanelorcelibatare.

Regimurile mixte împrumută unele trăsături de la ambele regimuri, nefiind posibilă calificarea lor ca fiind separatiste sau comunitare.

După cum se pot sau nu modifica în timpul căsătoriei,regimurile matrimoniale sunt imutabile sau mutabile.

După cum am arătat, tendinţa generală este aceea de a permite modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

2 . Despre regimul primar

2.1.Noțiune

Regimul primar[6] este, cum plastic s-a spus, „constituţia” regimurilor matrimoniale,[7] un set de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi raporturilor dintre soţi şi terţi, oricare ar fi regimul matrimonial concret. Este esenţial să reţinem că această „cartă” este incidenţă tuturor căsătoriilor, fără a distinge după cum regimul matrimonial este legal sau convenţional, în alte cuvinte, indiferent dacă s-a încheiat sau nu o convenţie matrimonială, caracteristică ce explică epitetul de „primar” sau de „bază”, nelipsit din compunerea termenilor care o desemnează.

Cu valoare de efect legal al căsătoriei, aplicabil imediat şi automat, regimul primar este impus soţilor, normele sale fiind de ordine publică cu excepţiile indicate de legiuitor – rezultă din cele cuprinse în art. 312 alin. (2) NCC.

Regimul primar nu este un regim matrimonial, nu are capacitatea de susţine de unul singur tot ceea ce înseamnă organizarea aspectelor pecuniare ale căsătoriei; normele sale se completează cu cele ale regimului matrimonial legal ,sau conven­ţional, care orânduieşte repartizarea bunurilor şi a datoriilor între soţi, precum şi puterile soţilor asupra bunurilor lor. La drept vorbind, „regimul imperativ primar” nu este nici regim, nici cu totul imperativ – unele derogări convenţionale, este adevărat, de strictă aplicare, sunt posibile – dar, cu siguranţă, este primar, adică de bază, de primă importanţă.

Raţiunea regimului primar este aceea de a asigura, pe timp de „pace conjugală”, minima coeziune patrimonială a soţilor, lăsând loc unei oarecare independenţe economice şi sociale a fiecăruia, iar în vremuri de „criză conjugală”, de pildă în condiţii de separaţie faptică, echilibrarea puterilor dintre soţi.[8]

2.2.Structura regimului primar

Rostul de a fi al regimului primar odată lămurit, conţinutul său este previzibil: reglementarea regimului juridic al locuinţei familiei (art. 321-324 NCC), a obligaţiilor fiecăruia dintre soţi în legătură cu sarcinile căs­niciei (325-328 NCC), stabilirea coordonatelor generale ale independenţei economice şi sociale a fiecăruia dintre soţi (art. 317, art. 327-328 NCC), precum şi a mecanis­melor de dozare a puterilor soţilor (art. 315-316 NCC).[9]Le vom analiza, succint, în cele ce urmează.

2.2.1. Regimul juridic al locuinţei familiei.[10]

Protecţia „intraconjugală” a locuinţei familiei, precum şi a bunurilor care mobilează sau decorează acea locuinţă, prin maniera şi fermitatea ce dau expresie acestei preocupări, este cu totul nouă în peisajul nostru legislativ.

Definită ca locuinţă comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii [art. 321 alin. (1) NCC], locuinţa familiei este ocrotită ca stare de fapt, indiferent de natura dreptului, real sau de creanţă, sub care unul dintre soţi sau aceştia împreună l-ar deţine, şi – fiind vorba de un element ce intră în construcţia regimului primar – fără vreo distincţie în funcţie de regimul matrimonial aplicabil soţilor.

Criterii de determinare

Statutul de locuinţă a familiei presupune joncţiunea a două criterii: unul obiectiv, constând în existenţa materială a unui imobil de locuit -aceasta fiind premisa, celălalt subiectiv, reprezentând destinaţia dată de soţi acelui imobil de a servi de locuinţă conjugală. Deşi, în mod evident, cele două elemente sunt interdependente, caracteristica locuinţei familiei, cea care o deosebeşte de un alt imobil a aceloraşi soţi sau a unuia din ei este „vocaţia familială” a locuinţei, cu alte cuvinte, sub aspectul calificării, determinantă este afectarea acesteia, prin voinţa soţilor, „ducerii vieţii de familie în acel loc”.

Câteva precizări sunt inevitabile:

Astfel, în ceea ce priveşte criteriul obiectiv, este irelevantă natura dreptului ce poartă asupra imobilului – real sau de creanţă, dacă dreptul cu pricina aparţine unuia dintre soți sau ambilor – de pildă, cu titlu de coproprietate şi, de asemenea, caracterul legal ori convenţional al regimului matri­monial aplicabil soţilor. Prin urmare, faptul că, de pildă, imobilul care serveşte de locuinţă conjugală este proprietatea exclusivă a unuia din soţi iar aceştia au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, nu impietează în niciun fel asupra statutului de locuinţă familială al acelui imobil.

Protecţia excepţională este exclusivă, în sensul că, în aceeaşi unitate de timp, numai o singură locuinţă beneficiază de statutul de locuinţă a familiei, chiar dacă soţii sau unul dintre ei ar deţine mai multe imobile ce ar putea primi o asemenea destinaţie; dacă soţii au mai multe reşedinţe, doar reşedinţa principală are valoare de locuinţă a familiei, iar dacă deţin mai multe locuinţe, sub aspectul în discuţie interesează locuinţa care în mod efectiv serveşte de cămin chiar dacă, ocazional şi vremelnic, familia şi-ar găsi găzduire într-o altă locuinţă, cum ar fi casa de vacanţă. Aceasta pentru că dacă regula cogestiunii care guvernează regimul juridic al locuinţei familiei este aplicabilă inclusiv locuinţei bun propriu al unuia dintre soţi poate fi explicată prin însemnătatea bunului în economia menajului unei familii, în logica aceluiaşi discurs, familia nu poate avea decât o singură reşedinţă principală.

Caracterul exclusiv al calităţii de locuinţă a familiei nu este incompatibil cu schimbarea locuinţei şi va fi socotită locuinţă a familiei cea actuală; locuinţa anterioară se „banalizează” astfel că, dacă este cazul, în privinţa imobilului devin pe deplin aplicabile normele regimului matrimonial aferent acelei căsătorii.

Din perspectiva criteriului subiectiv, locuinţa familiei este acolo unde familia este „acasă”, adică locul care găzduieşte traiul de zi cu zi al soţilor şi, dacă e cazul, al copiilor acestora. Fie că este vorba de locuinţa iniţială, fie de schimbarea acesteia, alegerea este rezultatul deciziei comune a soţilor, în acord cu principiul general conform căruia soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria (ari 308 NCC). Nu se cere îndeplinirea vreunei formalităţi,astfel că prin faptul coabitării soţilor, locuinţa dobândeşte statut privilegiul dar, pentru opozabilitatea faţă de terți oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului [(art. 321 alin. (2) NCC].

Odată dobândit, statutul privilegiat al locuinţei familiei este asigurat pe toată durata căsătoriei, inclusiv pe timpul separaţiei faptice a soţilor – după cum rezultă din prevederea conform căreia, în cazul în care soţii nu au o „locuinţă comună”, adică nu coabitează, locuinţa familiei este aceea a soţului la care se află copii [art. 321 alin. (1) NCC].

Drepturile soţilor în legătură cu locuinţa familiei.

Legiuitorul instituie regula cogestiunii, adică cerinţa consimţământului expres, exprimat în scris, al fiecăruia dintre soţi pentru actele juridice de dispoziţie asupra locuinţei familiei; aceeaşi exigenţă este prevăzută pentru actele de deplasare materială, precum şi de dispoziţie juridică asupra bunurilor mobile ce servesc locuinţei familiei. Consimţământul în discuţie urmează a fi unul special, exprimat în considerarea naturii juridice a actului ce va fi încheiat, şi irevocabil încă de la emitere.[11] Refuzul abuziv al soţului de a consimţi poate fi înlăturat de instanţa de tutelă, care va autoriza încheierea actului [art. 322 alin. (3) NCC] dacă apreciază că este în consens cu interesele familiei.

Intră sub incidenţa cerinţei consimţământului scris actele de dispoziţie, cu titlu oneros ori gratuit privind drepturile asupra locuinţei familiei, precum – inspirându-ne din literatura franceză – în cazul imobilului aflat în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, vânzarea, schimbul, donaţia, constituirea unei ipoteci convenţionale sau a dreptului de uzufruct, aportarea la o societate, asociaţie ori fundaţie sau, dacă locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, subînchirierea, rezilierea contractului. Cât privește actele sustrase de la regula cogestiunii, tăcerea legii va prilejui, cu siguranță numeroase discuţii.”

Nesocotirea cerinţei privitoare la consimţământul scris al soţilor atrage nulitatea relativă a actului de dispoziţie încheiat, însă numai dacă s-a făcut notarea locuinţei familiei în cartea funciară sau terţul dobânditor a cunoscut această calitate a imobi­lului; altminteri, în lipsa notării şi în prezenţa terţului contractant de bună-credinţă, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate obţine anularea actului, ci doar daune-interese de la celălalt soţ [art. 322 alin. (4) şi (5) NCC].

2.2.2. Susţinerea cheltuielilor căsătoriei.

Potrivit art. 325 NCC, „(1) Soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc. (2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”

Solidaritatea menajeră instituită de lege are două componente: obligaţia de sprijin material reciproc între soţi şi obligaţia fiecăruia de a contribui la cheltuielile căsniciei.

Obligaţia de sprijin material reciproc este o aplicaţie a obligaţiei legale de între­ţinere între soţi; în mod obişnuit şi într-o atmosferă de „pace” conjugală, asistenţa materială este asigurată implicit prin susţinerea cheltuielilor menajului comun.

Cât priveşte cheltuielile propriu-zise ale căsătoriei, stabilirea contribuţiei fiecăruia dintre soţi – a criteriilor de contribuţie, a proporţiei etc. – se poate face prin acordul soţilor consemnat în convenţia matrimonială, cu amendamentul că este lovită de nulitate înţelegerea soţilor în sensul exonerării totale a unuia dintre ei [art. 325 alin. (3) NCC]. Dacă soţii nu au propria înţelegere, fiecare va contribui la cheltuielile casei în raport cu mijloacele sale [art. 325 alin. (2) NCC]; apreciem precizarea legală conform căreia munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei (art. 326 NCC).

Atunci când plata contribuţiei este refuzată, suntem de părere că îndeplinirea obligaţiei poate fi asigurată prin constrângere juridică – este soluţia promovată în aplicarea prevederilor corespondente din Codul familiei (art. 29).În cadrul regimului matrimonial al comunităţii Iegale obligaţiile asumate de către oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsniciei sunt datorii comune [an. 351 lit. c) NCCJ; cu toate că, în principiu, veniturile din munca, precum şi cele asimilate acestora ale unuia din soţi nu pot fi urmărite pentru datorii comune asumate de celălalt, cele angajate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale menajului sunt exceptate, putându-se deci urmări asupra veniturilor soţului necon­tractant (art. 354 NCC). Aceste prevederi sunt de asemenea incidente în cadrul regi­mului matrimonial al comunităţii convenţionale - ţinând seama de obiectul con­venţiei matrimoniale astfel cum este indicat prin art. 367 NCC şi în baza dispoziţiei conform art. 368 NCC, potrivit căreia, în măsura în care nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu cele statuate în materia comunităţii legale.

În cazul soţilor aflaţi sub regimul separaţiei de bunuri, cu toate că regula de principiu este în sensul că niciunul dintre ei nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ, legiuitorul instituie răspunderea solidară a soţilor pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obiş­nuite ale căsniciei, precum şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor [art. 364 alin. (2) NCC].

2.2.3 Independenţa economică şi socială a soţilorare, în principal, următoarele repere:

Fiecare dintre soţi este liber să exercite o profesie şi să dispună de veniturile sale desigur, în condiţiile legii şi cu respectarea obligaţiilor ce-i revin privind cheltuielile menajului (art. 327 NCC); soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt, depăşind limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la susţinerea cheltuielilor căsniciei, poate obţine o compensaţie în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă (art. 328 NCC). Fiind o aplicaţie a principiului îmbogăţirii fără justă cauză,[12] dreptul la compensaţie presupune aportul semnificativ, prin formele de realizare sau/şi prin întinderea în timp a participării soţului creditor.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate încheia orice acte juridice, atât cu celălalt soţ — bunăoară, contract de vânzare-cumpărare, contract de muncă — cât şi cu terţe persoane [art. 317 alin. (1) NCC].

Fiecare soţ poate face singur depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea, inclusiv după desfacerea sau încetarea căsătoriei – afară numai dacă prin hotărâre executorie s-a decis altfel [art. 317 alin. (2) şi (3) NCC]. Cu toată independenţa patrimonială, la cerere, soţul este dator să-şi informeze partenerul conjugal cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale; în caz de refuz nejustificat, asemenea informaţii pot fi obţinute cu sprijinul instanţei (art. 318 NCC).

2.2.4. Mecanisme de dozare a drepturilor soţilor.

Întinderea drepturilor ce revin fiecăruia dintre soţi potrivit regimului matrimonial poate suferi modificări fie în sensul extinderii, fie în sensul restrângerii. Extensia puterilor unuia dintre soţi prin preluarea exerciţiului unor drepturi ale celuilalt poate fi de sorginte convenţională (art. 314 NCC), sau judiciară, în această din urmă variantă mandatarea unuia dintre soți poate interveni dacă celălalt se află înimposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, hotărârea instanței stabilind condițiile, limitele şi perioada de valabilitate a mandatului (art, .U5 NCC)

Restrângerea, limitarea puterilor unuia dintre soţi este o măsură excepţională ce poate fi dispusă numai de instanţa de tutelă „împotriva” soţului care încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei şi constă în aceea că, pentru o durată determinată (ce nu poate depăşi 2 ani), dreptul acestuia de a dispune de anumite bunuri va fi exercitat numai cu consimţământul expres al celuilalt soţ, sub sancţiunea nulităţii relative (art. 316 NCC). Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii instanţei sunt lovite de nulitate relativă, ce poate fi invocată de soţul vătămat în termen de 1 an de la data la care a luat cunoştinţă de existenţa actului [art. 316 alin. (2) NCC].

Accesiunea, definită şi încorporaţiune, se fundamentează pe ideea că proprietatea unui lucru principal încorporează sau atrage după sine şi propietatea unui lucru accesoriu.

Accesiunea imobiliară se poate realiza fie pe cale naturală, respectiv prin unirea a două bunuri, dintre care cel puţin bunul principal este imobil, bunurile ce se unesc trebuie să aparţină unor proprietari diferiţi, iar unirea se realizează fără intervenţia omului, cazurile fiind expres prevazute de lege, fie pe cale artificială, situaţie care presupune intervenţia omului.

Astfel, potrivit art. 492 din vechiul Cod Civil, “orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până se dovedeşte contrar”.

Art. 494 din vechiul Cod Civil prevedea că: “dacă construcţiile şi plantaţiile au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul terenului are dreptul de a ţine pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice”.

Din contextul acestor dispoziţii ale Codului Civil observăm că există două situaţii de accesiune imobiliară artificială: accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele altuia şi accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren proprietatea altuia.

Accesiunea este încorporarea sau unirea unui lucru cu alt lucru, fiecare având proprietari diferiţi. Proprietarul bunului mai important, considerat principal, devine şi proprietar al bunului mai puţin important sau accesoriu. Fostul proprietar al bunului accesoriu, de regulă, are dreptul să primească o despăgubire, în virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Accesiunea era reglementată în art. 483-516 Cod civil. Din analiza acestor reglementări rezultă că accesiunea poate opera numai atunci când două bunuri, având proprietari diferiţi, s-au unit în aşa fel încât despărţirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea ambelor bunuri sau distrugerea totală ori parţială a unuia dintre ele.Accesiunea mai prezintă o dublă prezumţie: proprietarul solului este proprietarul plantaţiilor şi construcţiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, cel care a construit sau a plantat se prezumă că a acţionat pe spezele sale.

Nu se pot dobândi prin accesiune acele bunuri care fac parte din domeniul public naţional sau local.

Accesiunea este de două feluri imobiliară şi mobiliară.Accesiunea imobiliară, la rândul ei, pote fi naturală şi artificială.

Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea sau încorporarea a două bnuri având proprietari diferiţi, fără intervenţia omului.Codul civil reglementează câteva cazuri de accesiune naturală, şi anume: aluviunea, avulsiunea, insulele şi prundişurile, accesiunea animalelor sălbatice şi accesiunea albiei părăsite.

2.Accesiunea imobiliară artificială în Codul civil din 1964

Accesiunea imobiliară artificială se particularizează prin faptul că, presupune intervenţia omului şi plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia acţionează.

Fundamentul acţiunii în despăgubire îl reprezintă principiul potrivit căruia ,,nimănui nu-i este permis să se îmbogăţească în dauna altor persoane”.

Spre deosebire de accesiunea naturală care se realizează fără intervenţia omului, accesiunea imobiliară artificială se realizează numai prin activitatea omului.

Prezumţia potrivit căreia orice construcţie şi plantaţie făcută pe un fond se prezumă că aparţine proprietarului fondului şi că a fost edificată pe cheltuiala sa, nu este o prezumţie absolută ci este una relativă ce poate fi răsturnată prin probă contrarie, astfel că cel care a construit pe fondul altuia trebuie sa-şi dovedească susţinerea, în favoarea celuilalt operând prezumţia că este proprietar a tot ce se află pe fondul său.

Dacă în cazul accesiunii naturale proprietarul nu putea face cerere de dezdăunare de la proprietarul fondului ce a crescut (accesiunea având loc cu titlu gratuit), în cazul accesiunii artificiale, această regulă nu mai este valabilă, astfel încât proprietarul fondului pe care se află construcţiile sau plantaţiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care a construit sau plantat.Aşadar, accesiunea artificială are loc numai cu titlu oneros.

Art. 493 şi 494 Cod civil reglementa două cazuri de accesiune imobiliară artificială: accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele altuia şi accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren proprietatea altuia.

2.1.Accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele aflate în proprietatea altei persoane.

Art. 493 din vechiul Cod civil prevede ca proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări, prin accesiune.El este însă îndatorat, în virtutea principiului îmbogăţirii fără just temei, să plătească valoarea materialelor celui căruia i-au aparţinut. Proprietarul terenului poate fi obligat la plata contravalorii reale a materialelor, la preţul de circulaţie liberă a acestora de la data când se face plata, şi nu de la data când au fost încorporate.Numai aşa se realizează o justă despăgubire care permite persoanei căreia i-au fost încorporate materialele în lucrări să-şi achiziţioneze materiale de aceeaşi cantitate şi calitate cu cele pe care le-a avut.Proprietarul construcţiei sau plantaţiei realizate cu materialele altuia va putea fi obligat şi la plata de daune interese, în condiţiile răspunderii civile delictuale.

Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea construcţiilor sau plantaţiilor făcute cu materialele altuia indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă, după cum ştia sau nu că materialele aparţin altei persoane.

2.2.Accesiunea construcţiilor şi plantaţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren aflat în proprietatea altuia (art. 494 din vechiul Cod civil)

De regulă, proprietarul terenului devine, prin accesiune, şi proprietar al construcţiilor, plantaţiilor şi lucrarilor realizate, având însă obligaţia să-l despăgubească pe constructor tot pe temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză.Tratamentul juridic al constructorului este însă diferit, după cum el a fost rea-credinţă sau, dimpotrivă, de bună-credinţă.

Cu privire la tratamentul juridic al constructorului de rea-credinţă trebuie stabilit faptul că prin constructor de rea-credinţă se înţelege acea persoană care ridică o construcţie sau face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, cunoscând că terenul în cauză nu-i aparţine, ci este proprietatea altuia.Într-o astfel de ipoteză, potrivit art. 494 alin. 1-2 şi alin. 3, prima parte, proprietarul terenului are dreptul de a opta pentru una din următoarele posibilităţi: fie să invoce accesiunea devenind proprietar al construcţiei, plantaţiei ori lucrării respective, cu obligaţia de a plăti constructorului de rea-credinţă valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să-l oblige pe constructorul de rea-credinţă să procedeze la desfiinţarea sau ridicarea construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective, pe propria lui cheltuială, şi de a pretinde daune-interese, dacă a suferit un prejudiciu, în condiţiile răspunderii civile delictuale.

În literatură s-a susţinut în ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă că acesta nu se bucură de dreptul de retenţie, întrucât posesia sa asupra imobilului a fost întotdeauna cu titlu precar şi nicidecum sub nume de proprietar, aşa cum se întâmplă cu constructorul de bună-credinţă.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă.Prin constructor de bună-credinţă se înţelege acea persoană care ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa.De regulă, buna-credinţă rezultă din existenţa unui titlu asupra terenului, tiltu ale cărei vicii nu sunt cunoscute de către dobânditor.

Art. 494 alin 3, parte finală prevede că proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, şi proprietar al construcţiei, plantaţiei sau lucrării, fără a putea cere demolarea ori desfiinţarea ei în cazul bunei-credinţe.Invocând accesiunea, proprietarul terenului este îndatorat, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, să-l despăgubească pe constructor. În ce priveşte întinderea obligaţiei de despăgubire, proprietarul terenului are dreptul să opteze între două soluţii posibile: să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii; să-I plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a ridicării construcţiei, efectuării plantaţiei sau facerii altei lucrări.

Practica judiciară a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 494 Cod civil, constructorul este îndreptăţit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar şi de la terţul care a dobândit construcţia de la proprietarul terenului.În motivarea acestei soluţii, se arată că dreptul constructorului la despăgubiri este opozabil şi proprietarului subsecvent, deoarece obligaţia corelativă lui este atât de strâns legată de posesie, încât în mod necesar trebuie considerată că s-a transmis odată cu imobilul.Până la plata integrală a despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie asupra construcţiei, plantaţiei sau, după caz, lucrării respective.Dreptul de retenţie nu se stinge prin înstrăinarea imobilului de către proprietar înainte de a fi plătit despăgubirea. În final, precizăm că atunci când o construcţie, plantaţie sau lucrare se realizează de către o persoană pe terenul altuia pe baza unei convenţii încheiată cu proprietarul terenului, constructorul devine proprietarul acesteia şi titularul dreptului de superficie, textul art.494 Cod civil fiind inaplicabil.

2.3.Accesiunea imobiliară artificială şi dreptul de superficie

Cele două instituţii sunt total diferite cu reglementări juridice proprii care înlătură orice posibilitate de confuzie. Astfel, accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a proprietăţii, iar dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate cu o reglementare specifică.

Instituţia accesiunii imobiliare artificiale este expres reglementată în Codul civil român,de la 1864 în art. 492 şi urm., în timp ce dreptul de superficie, ca dezmembrământ al proprietăţii nu are o reglementare în Codul civil.

În ce priveşte accesiunea imobiliară artificială, potrivit art. 492 Cod civil, proprietarul terenului este prezumat ca fiind şi proprietarul construcţiilor şi plantaţiilor de pe acel teren, prezumţie legală care poate fi răsturnată prin proba contrarie după cum am analizat.

În schimb, în cazul superficiei, cel care construieşte pe terenul altuia rămâne proprietarul construcţiei sau plantaţiei, având un drept de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei pe durata existenţei construcţiei şi aceasta pentru că între proprietarul terenului şi cel care a construit pe acel teren a luat naştere un raport juridic anterior edificării construcţiei, ceea ce nu se întâmp[lă în cazul accesiunii imobiliare artificiale.

Dreptul real de superficie se constituie prin titlu, respectiv un act juridic, ce poate fi o convenţie, un testament, sau un act de concesiune, în acest ultim caz numai în ceea ce priveşte terenurile din domeniul privat al statului sau direct din lege cum este cazul prevăzut de art. 30 din vechiul Cod al familiei.

Aşadar, ori de câte ori există o convenţie între constructor şi proprietarul terenului este exclusă aplicarea prevederilor art. 492 Cod civil; în această situaţie ia naştere un drept de superficie, pe când în lipsa unei asemenea convenţii vor fi operante prevederile art. 492 Cod civil privind accesiunea imobiliară artificială.

Transmiterea se poate face pe cale succesorală, prin cesiune[1] sau licenţă.

Transmiterea se înscrie la OSIM în Registrul desenelor şi modelelor şi produce efecte faţă de terţi numai de la data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industriala a menţiunii de transmitere.

Înscrierea transmiterii de drepturi asupra desenelor sau modelelor aflate în litigiu se suspendă până la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti cu privire la acestea.

Autorul, titular al certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, beneficiază de drepturi patrimoniale stabilite pe bază de contract cu persoanele care exploatează desenul sau modelul[2]. În cazul încheierii unui contract de cesiune, drepturile patrimoniale ale autorului se stabilesc în acest contract.

Secţiunea a 2-a. Căile de atac împotriva hotărârilor OSIM

1. Înregistrarea desenului sau modelului

Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la OSIM privind înregistrarea desenului sau modelului, în termen de 2 luni de la data publicării acestuia, pentru următoarele motive:[3]

• desenul sau modelul nu are noutate sau caracter individual;

• desenul sau modelul este determinat exclusiv de o funcţie tehnică ori contravine ordinii publice sau bunelor moravuri;

• solicitantul nu a făcut dovada că este persoana îndreptăţită la înregistrarea desenului sau modelului;

• în cazul nerespectării, fără acordul titularului, a oricărui drept de proprietate intelectuală protejat.

Opoziţiile se soluţionează de către o comisie din cadrul Serviciului desene şi modele în termen de 3 luni de la depunere.

2. Contestarea hotărârilor

Hotărârile privind cererile de înregistrare a desenului sau modelului pot fi contestate, în scris şi motivat, la OSIM, în termen de 30 de zile de la comunicare. Contestaţia va fi examinată, în termen de cel mult 3 luni de la depunerea contestaţiei, de către Comisia de contestaţii din Departamentul de apeluri al OSIM.

Hotărârea Comisiei de contestaţii se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la pronunţare şi poate fi atacată la Tribunalul Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârile Comisiei de contestaţii rămase definitive şi irevocabile se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al OSIM, în termen de 60 de zile de la pronunţarea hotărârii.[4]

În faţa Comisiei de contestaţii părţile se pot prezenta personal sau pot fi reprezentate prin avocat, prin consilier juridic sau printr-un consilier în proprietate industrială autorizat.

Secţiunea a 3-a. Apararea drepturilor

Însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului sau modelului constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei, potrivit art. 50 din Legea nr. 129/1992.

Reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului, fabricarea, comercializarea, ori oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat, ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri, după data înregistrării desenului sau modelului, constituie infracţiune de contrafacere[5].

Organele de cercetare penală pot dispune din oficiu în cadrul actelor premergătoare măsurile necesare indisponibilizării produselor ce poartă desene sau modele contrafăcute, precum şi conservarea probelor potrivit dreptului comun şi dispoziţiilor speciale în materie[6].

Pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea infracţiunii de contrafacere.

Titularul unui desen sau model înregistrat poate solicita instanţei judecătoreşti[7]:

• dispunerea unor măsuri asiguratorii, atunci când există un risc de încălcare a drepturilor asupra unui desen sau model înregistrat şi dacă această încălcare riscă să cauzeze un prejudiciu ireparabil, ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă;

• dispunerea, imediat după vămuire, a unor măsuri de încetare a faptelor de încalcare a drepturilor unui desen sau model ce au fost săvârşite de un terţ cu ocazia introducerii în circuitul comercial a unor mărfuri importate care implică o atingere a acestor drepturi.

[1] Rodica Pârvu, Ciprian-Raul Romiţan, Op. cit., p. 23.

[2] Constantin Duvac, Ciprian Raul Romiţan, Op. cit., p. 72-73.

[3] http://www.osim.ro/desene/ghid_inreg_dmi.htm

[4] Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 292

[5] Conform art. 427 alin. 1 Cod penal

[6] Constantin Duvac, Ciprian Raul Romiţan, Op. cit., p. 174-175.

[7]Constantin Duvac, Ciprian Raul Romiţan, Op. cit., p. 182.

Autor Apafi Larisa

Secţiunea 1. Condiţiile de înregistrare şi protecţie a desenelor şi modelelor industriale

Pentru a se bucura de protecţia drepturilor ce rezultă din crearea unor modele şi desene industriale noi, autorul trebuie să le înregistreze la OSIM – organul competent să elibereze titlul de protecţie.
Obiectul cererii de înregistrare trebuie să îl constituie un desen sau model, astfel, „ceea ce se înregistrează ca model este aspectul nou şi individual al produsului, iar nu produsul în sine” .
Optând pentru protecţia în cadrul dreptului de autor, este necesară îndeplinirea condiţiei originalităţii, a formei concrete de exprimare, pe aceea de a fi susceptibilă de aducere la cunoştiinţă publică, dar şi condiţia specială privitoare la destinaţie, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi .
Dacă autorul operei de artă plastică va opta pentru protecţia ca desen sau model special, în cadrul Legii nr. 129/1992, art. 9 alin. 2, condiţiile impuse sunt noutatea şi utilitatea.
Condiţia noutăţii va fi îndeplinită dacă anterior “datei de constituire a depozitului reglementar al cererii sau a proprietăţii recunoscute, desenul sau modelul industrial nu a fost făcut public în ţară şi străinătate, pentru aceeaşi categorie de produse” .
Astfel, „se verifică numai prin raportare la alte modele sau desene şi nicidecum prin raportare la alte obiecte ale protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală” :
- în cazul unui desen neînregistrat, înainte de data la care desenul pentru care se solicită protectie a fost făcut public pentru prima dată;
- în cazul unui desen înregistrat, înainte de data depunerii cererii de înregistrare a desenului pentru care se solicită protecţie sau, dacă se revendică o prioritate, de data de prioritate.
În ceea ce priveşte condiţia utilităţii, legea impune ca desenul sau modelul să fie utile în sens industrial, adică să poată fi reprodus ori de câte ori este necesar . Această condiţie presupune ca bunul să fie necesar şi utilizabil în practică.
Are un caracter individual, dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă de orice alt desen sau model industrial făcut public anterior datei de depunere a cererii sau a datei priorităţii invocate.
Se consideră că desenele sau modelele sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce priveşte detaliile nesemnificative.
Nu poate fi înregistrat un desen sau model industrial care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică, ori desenul sau modelul care trebuie reprodus în forma şi la dimensiunile exacte, pentru a permite ca produsul în care este încorporat sau la care este aplicat să fie legat mecanic, ori amplasat în jurul unui alt produs, astfel încât fiecare dintre produse să îşi poată îndeplini funcţia proprie.
Înregistrarea unui desen care face obiectul unei cereri de protecţie poate fi respinsă dacă acesta contravine ordinii publice sau bunelor moravuri .
Desenele sau modelele industriale pot fi protejate pe trei căi:
- prin înregistrare pe cale naţională, depunând la OSIM o cerere de înregistrare;
- prin “sistemul Haga”, respectiv prin înregistrare internaţională la OMPI, pe calea Aranjamentului de la Haga, prin desemnarea României în cererea internaţională;
- prin înregistrarea ca design comunitar la OHIM, protecţia conferită în urma înregistrării fiind extinsă asupra tuturor statelor membre.
Pentru obţinerea protecţiei ca desen sau model este necesară îndeplinirea unor formalităţi reglementate de Legea nr. 129/1992: depunerea unei cereri de înregistrare la OSIM, examinarea cererii, eliberarea certificatului, plata unor taxe de înscriere.
Cererea trebuie să fie redactată în limba romană, să conţină datele de identificare ale solicitantului şi autorului, indicarea produsului căruia desenul sau modelul industrial îi este destinat a fi încorporat, descrierea sumară a desenului sau modelului industrial, alături de 10 reproduceri grafice ale acestuia.
Durata protecţiei este de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru încă două perioade a câte 5 ani, începând de la data constituirii depozitului reglementar. Odată împlinite aceste termene, statul nu mai acordă protecţie, desenul sau modelul respectiv trecând în domeniul public, moment în care orice persoană îl poate folosi în mod liber şi cu titlu gratuit.

Secţiunea a 2-a. Titularul înregistrării

În România, orice persoană fizică sau juridică, din ţară sau din străinătate, poate depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere pentru înregistrarea unui desen sau model industrial.
În cazul solicitanţilor străini, este obligatorie reprezentarea în faţa OSIM printr-un mandatar autorizat român, în baza unei procuri de reprezentare.
Dacă autorul desenelor sau modelelor pentru care se solicită protecţie diferă de solicitant, dreptul acestuia din urmă la solicitarea înregistrării trebuie probat printr-un contract de cesiune, sau alternativ o declaraţie pe proprie răspundere privind renunţarea autorului la drepturile sale.
Datele cererii de înregistrare a desenului sau modelului, precum şi reproducerea, fotografia sau orice reprezentare grafică a acestuia se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al OSIM, în termen de maximum 4 luni de la data constituirii depozitului reglementar, în alb-negru sau, la cerere, în culori.
Cererile de înregistrare a desenelor/modelelor industriale se examinează de către Comisia de examinare desene şi modele industriale. Comisia hotărăşte, după caz, înregistrarea sau respingerea desenului/modelului industrial, în termen de 12 luni de la data publicării cererii, ori poate luat act de renunţarea la cerere sau de retragerea acesteia.
Comisia va lua hotărârea de acordare a certificatului de înregistrare pe baza unui raport de examinare. Pentru înregistrările de desene şi modele se percep taxe.
Dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine autorului desenului sau modelului industrial, ori succesorului său în drepturi, pentru desenele şi modelele industriale create în mod independent.
Dacă mai multe persoane au creat acelaşi desen sau model industrial, independent una de alta, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine aceleia care a depus cea dintâi cererea de înregistrare la OSIM sau, dacă o prioritate a fost recunoscută, aceleia a cărei cerere are cea mai veche dată de prioritate .
Dacă mai multe persoane au creat împreună un desen sau model, dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare le aparţine în mod egal, dacă nu există prevederi contractuale contrare.
În cazul în care desenul sau modelul a fost creat ca urmare a unor contracte cu misiune creativă sau de către salariaţi, în cadrul atribuţiilor de serviciu, dreptul aparţine persoanei care l-a comandat, cu excepţia unor prevederi contractuale contrare. Până la proba contrară, solicitantul cererii de înregistrare este prezumat a avea dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului.

Secţiunea a 3-a. Scopul înregistrării

Pe toată perioada de valabilitate, înregistrarea îi acordă deţinătorului dreptul de exploatare exclusivă pt un desen industrial sau un model, şi de asemenea dreptul de a interzice terţilor fără consimţământul expres al titularului: reproducerea, producerea, comercializarea unui produs care încorporează desenul industrial sau modelul înregistrat. Înregistrarea desenelor industriale se extinde oricărui produs ale cărui caracteristici de design sunt cele înregistrate anterior.
Astfel, dacă aceste caracteristici ale designului se referă la suprafaţa de decorare, înregistrarea se extinde asupra tuturor produselor cărora le-a fost adaugată această suprafaţă de decor. Acest lucru înseamnă că nu mai e nevoie de înregistrări separate pentru fiecare produs în parte, chiar dacă desenul poate fi aplicat mai multor produse.
Protejarea oferită de înregistrarea unui desen se poate extinde doar asupra caracteristicilor desenului. În astfel de cazuri o limitare va fi introdusă în cazul înregistrării desenului pentru a avertiza terţe părţi care din caracteristicile desenului sunt protejate .
Titularii certificatelor de înregistrare a desenelor sau modelelor industriale pot menţiona pe produse semnul D, respectiv litera “D” majusculă, înscrisă într-un cerc, însoţită de numele titularului sau numărul certificatului.
Depozitul naţional reglementar asigură solicitantului un drept de prioritate, cu începere de la data constituirii acestuia, faţă de orice alt depozit ulterior privind acelaşi desen sau model.
Persoanele fizice sau persoanele juridice ale statelor părţi la convenţiile la care România este parte beneficiază de un drept de prioritate de 6 luni, cu începere de la data primului depozit, dacă solicită protecţia în acest termen, pentru acelaşi desen sau model.
Invocarea priorităţii se poate face şi în urma expunerii desenului sau modelului într-o expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, dacă cererea este depusă în termen de 6 luni de la data introducerii produsului în expoziţie.
Priorităţiile sunt recunoscute dacă sunt invocate odată cu depunerea cererii şi dacă în termen de 3 luni de la data depunerii cererii se confirmă prin acte de prioritate.
Legislaţia din domeniu nu prevede obligativitatea exploatării desenului sau modelului industrial ce face obiectul unui certificat de înregistrare acordat de OSIM ca şi condiţie pentru exercitarea de către titular a drepturilor dobândite ca urmare a înregistrării.

Autor: Apafi Larisa

Detinutul poate fi vizitat de luni pina joi (cu exceptia sarbatorilor legale), intre orele 12:00 – 15:00. Este necesara programarea vizitei, asa ca trebuie sa luati legatura cu administratia penitenciarului.

Persoanele care au un loc de munca isi pot vizita rudele si in prima respectiv a treia sambata a fiecarei luni, chiar daca acea zi este o sarbatoare legala in Germania. In aceste zile de sambata, vizitele se permit intre orele 7:30 – 10:00 si 12:00 – 14:00. Dreptul de vizita se primeste in general de la procurorul de caz. Acesta restrictioneaza uneori dreptul de vizita, in sensul ca vizitatorii trebuie insotiti de catre un traducator autorizat, care va traduce continutul convorbirii in limba germana angajatului penitenciarului care supravegheaza vizita. Este posibil ca vizita sa fie supravegheata de politistul care efectueaza investigatiile.

Vizitele dureaza in mod regulat o jumatate de ora. Vizitatorii straini pot depune prin avocat cerere de prelungire a duratei de vizita. Vizitele se permit la interval de 14 zile. In timpul vizitelor este permisa inminarea a unori bonuri valorice in valoare de 3 €, in schimbul carora detinutii isi pot cumpara ciocolate sau bauturi racoritoare. In caz ca au posibilitati financiare, persoanele retinute pot inchiria un televizor. Costurile pentru inchiriere se ridica la 18,00 € / luna. In München se receptioneza si posturi de televiziune romanesti.

Manuel Ludtke Rechtsanwalt (=Avocat) AVOCAT ROMAN IN GERMANIA, cu studii la Regensburg, Duesseldorf si Tokyo va ofera consultanta juridica in drept german. Colegi de incredere va acorda asistenta juridica in Romania, Austria,  SUA si Canada. Adresa postala: Karlsplatz 7, 80335 Munchen www.avocati-germania.ro Tel. Romania: 0722/641669 Tel. Germania: 0049-89-30905890 Fax Germania: 0049-89-309058911 Mobil Germania: 0049-160-7429691

In general, arestatii preventiv aflati in penitenciarele din Bavaria / Germania nu au drept de munca in penitenciar, in asa fel incat acestia sunt dependenti de ajutorul financiar primit de la rude respectiv prieteni. Majoritatea penitenciarelor au contul bancar deschis la o singura banca. Pentru ca banii sa fie transferati pe contul rudei dumneavoastra, trebuie sa treceti in mod obligatoriu in OP urmatoarele date:

Informatii obligatorii:

Beneficiar: Landesjustizkasse Bamberg für JVA xx (Localitatea in care se afla penitenciarul.

de exemplu: JVA München)

Nume banca: Bayern LB

Pentru: Numele + Prenumele + data nasterii arestatului + Eigengeld

Pentru transfer national (in cadrul Germaniei):

Cont bancar: 24919

Cod banca: 700 500 00

Pentru transfer international:

IBAN: DE 34 7005 0000 0000 024919

SWIFT: BYLADEMM

Inainte sa transferati banii trebuie sa va asigurati ca penitenciarul in care se afla ruda dumneavoastra nu are un cont propriu la o banca locala. Acest caz ar fi o exceptie, dar mai exista penitenciare care nu au conturile la banca centrala.

VERIFICATI CONTUL BANCAR PE WEBSITE-UL PENITENCIARULUI INAINTE SA EFECTUATI TRANSFERUL BANCAR. NU PRELUAM RASPUNDEREA CIVILA PENTRU INFORMATIILE DE MAI SUS, DEOARECE POT INTERVENI MODIFICARI DUPA APARITIA ACESTUI ARTICOL!

Pentru mai multe detalii va stam oricand la dispozitie.

Manuel Ludtke

Rechtsanwalt (=Avocat)

Manuel Ludtke, este avocat de origine romana in Germania, cu studii de drept efectuate la Regensburg, Düsseldorf si Tokyo si care va ofera consultanta juridica in drept german. Colegi de incredere va acorda asistenta juridica in Romania, Austria, SUA, Italia si Canada. www.avocati-germania.ro

In Romania, Codul Muncii a fost inlocuit in ianuarie 2003, dupa 30 de ani in care acesta nu suferise decat mici modificari. Editia din 2003 avantaja salariatii – din 304 drepturi, 246 erau in favoarea acestora si doar 58 in favoarea angajatorilor, lucru care a avut ca rezultat inmultirea conflictelor de munca. Codul Muncii a mai suportat modificari legislative in 2003, 2005, 2006, 2007, ultima sa revizuire fiind facuta cu ocazia aprobarii legii 40/2011. S-a constatat ca acest nou Cod al Muncii actualizat in 2011 favorizeaza usor angajatorii, prin incurajarea incheierii de contracte cu perioada determinata, ceea ce a suscitat dezbateri destul de aprinse.

Cu ocazia lansarii noului Cod al Muncii in 2011, premierul Romaniei a declarat:
“Scopul modificarii Codului Muncii este, in primul rand, acela de a crea mai multe locuri de munca in Romania, adica prin modificarile pe care le propunem, pe de-o parte angajatorii vor putea angaja mai usor, iar salariatii vor putea gasi mai lesne locuri de munca in Romania.

Lumea e in permanenta schimbare, iar realitatile ne-au demonstrat ca avem nevoie de o modificare a Codului Muncii. Actual Cod al Muncii este din anul 2003, iar de atunci si pana acum au intervenit cel putin doua elemente noi care determina modificarea Codului Muncii.

Intrarea Romaniei in UE si necesitatea de a pune in acord Codul Muncii cu directivele europene in materie. Criza economica globala ne-a demonstrat ca avem nevoie de o mai mare flexibilitate a relatiilor de munca.
Intr-un sondaj realizat de The World Economical Forum, Romania ocupa locul 114 din 139 de tari in privinta rigiditatii pietei de munca.”

Va prezentam mai jos cateva modificari esentiale aduse in Codul Muncii 2011:
- Durata maxima a unui contract de muncă pe perioada determinata este de 36 de luni (fata de 24 de luni) si se pot incheia cel mult trei contracte succesive.
- Angajatorul are obligatia de a incheia contractul individual de munca in forma scrisa.
- Neindeplinirea obligatiei angajatorului de a-i inmana salariatului un exemplar din contractul individual de munca se sanctioneaza cu amenda de la 1500 la 2000 lei.
- Fisa postului devine obligatorie inca de la angajare. Salariatul va fi astfel informat inca de la inceput cu privire la toate elementele viitorului contract.
- Criteriile de evaluare a activitatii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului sunt obligatorii. Criteriile vor fi stabilite de catre angajator si vor putea fi folosite la evaluarea periodica a salariatilor, ele putand justifica ulterior chiar concedierea unui salariat. De aceea, salariatul va trebui sa le cunoasca inca de la inceput.
- Codul Muncii actualizat in 2011 prevede ca nu mai exista limitarea la trei a numarului de persoane care pot fi angajate succesiv pe perioada de proba pentru acelasi post. In schimb, s-a stabilit ca perioada in care se pot face angajari succesive de proba a mai multor persoane pentru acelasi post este de maximum 12 luni.
- S-au agravat sanctiunile contraventionale pentru munca la negru, iar la utilizarea a peste 5 salariati la negru pedeapsa devine penala. Pentru prima data poate fi sanctionat nu numai angajatorul, dar si cel care lucreaza fara forme legale.
- In cazul controalelor care au ca obiectiv depistarea muncii fara forme legale, inspectorii de munca vor completa registrul unic de control dupa efectuarea controlului.
- In plus fata de pana acum, se vor trece in registrul de evidenta al salariatilor salariul, sporurile si cuantumurile acestora, perioada si cauzele de suspendare a contractului sau perioada detasarii.
- Durata perioadei de proba se prelungeste, astfel incat angajatorul va putea verifica efectiv daca salariatul corespunde. Durata perioadei de proba depinde de gradul de responsabilitate al functiei pe care o va indeplini angajatul. A fost eliminata perioada de proba de 5 zile la angajarea muncitorilor necalificati.
- Cumulul de functii este permis, inclusiv la acelasi angajator. In Codul Muncii republicat nu se impune conditia ca al doilea contract sa fie incheiat cu fractiune de norma.
- In cazul in care programarea concediilor se face fractionat, angajatorul este obligat sa stabileasca programarea astfel incat fiecare salariat sa efectueze intr-un an calendaristic cel putin 10 zile lucratoare de concediu neintrerupt (fata de 15 zile lucratoare in vechiul Cod al Muncii).
- Amenda pentru nerespectarea obligatiei de tinere a evidentei orelor de munca prestate de fiecare salariat si de a supune controlului inspectiei muncii aceasta evidenta se sanctioneaza cu o amenda de la 1500 la 3000 lei.
- Unele aliniate sau articole care nu se mai incadrau in realitatea socioeconomica actuala au fost abrogate.
- Sporurile de noapte vor fi marite de la 15 la 25% din salariul de baza dacă timpul lucrat reprezintă cel puţin trei ore de noapte din timpul normal de lucru.
- Preavizul a crescut de la 15 la 20 de zile lucratoare pentru salariatii cu functii de executie si de la 30 la 45 de zile lucratoare pentru salariatii cu functii de conducere.
- Angajatorul este cel care suporta cursurile de formare profesionala la care angajatii participa la initiativa angajatorului si in interesul imediat al acestuia.
- Numarul permiselor de munca stabilit de Guvern este de maxim 8000 pe an.

O modificare interesanta a survenit si in legatura cu zilierii, care, inainte de aparitia noului Cod al Muncii, in martie 2011, erau priviti ca niste salariati cu contract determinat pe o perioada foarte scurta. Legea 52/2011 din luna aprilie reglementeaza in mod special activitatile desfasurate de aceste persoane.

Un sondaj efectuat inainte de adoptare de catre portalul legislatiamuncii.ro a relevat faptul ca angajatorii privesc intr-o lumina pozitiva noile modificari aduse Codului Muncii, peste trei sferturi dintre ei fiind de acord in special cu introducerea criteriilor de performanta. Pe de alta parte, extinderea perioadei de proba este o masura care nu s-a bucurat de acelasi succes, majoritatea angajatorilor neconsiderand usurinta de a concedia un angajat ca pe un avantaj, acelasi angajat putand sa plece la fel de usor din proprie initiativa in timpul perioadei de proba.

O statistica efectuata la cateva luni de la revizuirea Codului Muncii arata ca in perioada 1 mai – 31 iulie au fost inregistrate circa 740.000 de noi contracte de munca, o cifra record, dubla fata de cele inregistrate in anii anteriori. 33% dintre aceste contracte au fost incheiate pe o perioada determinata.
Pentru informatii suplimentare despre noul Cod al Muncii actualizat in 2011 (18 mai 2011), accesati site-ul Codul Muncii, site care prezinta ultimele actualizari ale codului cat si ultimele stiri din domeniu.

Democratia si rolul societatii in democratie

Cuvantul democratie vine din grecescul demos care inseamna popor. Intr-o democratie, de la popor vine puterea suverana a legislativului si a guvernului. Desigur, se intalnesc diferente intre democratiile existente in lume, iar principiile si practicile de guvernare democratice se disting cu claritate de alte tipuri de guvernare.

Practic, democratia se caracterizeaza printr-un ansamblu coerent de trasaturi, printre care se afla si urmatoarele: este un mod de guvernare in care puterea si responsabilitatea civica apartin ansamblului de cetateni, care le exercita direct sau prin reprezentanti liber alesi; este un ansamblu de principii si de practici  ce protejeaza libertatea; se sprijina pe principiul legii majoritatii echilibrata prin drepturile minoritatii si drepturile individuale; descentralizeaza puterile publice  catre nivelurile locale;  protejeaza drepturile fundamentale ale omului (libertatea cuvantului si a religiei, dreptul la o legala protectie a cetatenilor prin lege si libertatea de a se organiza si participa deplin la viata politica, economica, sociala si culturala a societatii); organizarea in mod sistematic de alegeri libere, deschise si cinstite pentru toti cetatenii; supune guvernul la regula de drept si asigura ca toti cetatenii sa fie deopotriva protejati prin lege  si ca drepturile lor sa fie garantate prin legi si sistemul judiciar; cetatenii, intr-o democratie au drepturi dar si obligatii si responsabilitati.

O societate democratica este organizata si condusa in stricta conformitate cu o Constitutie scrisa care contine, pe de o parte, normele principale pe care cetatenii statului respectiv accepta sa le respecte si, pe de alta parte, stabileste structurile fundamentale ale guvernului. Totodata, intr-un stat de drept toate legile trebuie redactate in conformitate cu prevederile constitutiei sale. Intr-o democratie, o putere juridica independenta permite cetatenilor sa conteste legile pe care ei le apreciaza ca ilegale sau neconstitutionale. In acelasi timp, Constitutia stabileste cadrul exercitarii autoritatii guvernului, specificand intinderea acestei autoritati, mecanismele prin care ea se exercita si procedurile de promulgare a viitoarelor legi. De asemenea, Constitutia defineste ce inseamna a fi cetatean, stipuland care sunt drepturile , obligatiile si responsabilitatile acestuia dar si ale structurilor de autoritate din stat.

De asemenea, fiecare partid, indiferent de marimea lui sau daca se afla la guvernare sau nu,  intr-o societate democratica, respecta valorile compromisului si ale tolerantei. Principiul opozitiei loiale este esential in orice democratie. El semnifica faptul ca toti participantii la dezbaterea politica – oricat de mari ar fi diferentele dintre ei – impartasesc valorile democratice fundamentale de libertate a cuvantului, credintei si egalitatii in fata legii. Partidele care pierd alegerile intra in opozitie, increzatoare ca sistemul politic le va proteja dreptul la organizare si la exprimare. Timpul trece si vin alegerile cand au posibilitatea ca, prin programele lor, sa atraga alegatori de partea lor pentru a obtine sufragiile populare. Evident ca intr-o democratie, lupta dintre partidele politice este o competitie pentru a servi mai bine poporul si nu interesele politicienilor si a clientelei politice.

Intr-o societate democratica, alegerile sunt libere si corecte permitand locuitorilor sa aleaga acel partid care cred ca le va reprezenta mai bine interesele daca ajunge la guvernare. Pentru ca alegerile sa fie libere si cinstite, trebuie sa fie indeplinite o serie de conditii, printre care se afla si urmatoarele: votul universal, in asa fel incat toti barbatii si toate femeile sa aiba drept de vot, indiferent de starea sociala, materiala sau studii; libertatea de a se inscrie pe listele de alegatori  si de accede la functiile elective; libertatea de expresie pentru candidati si partidele politice; libertatea organizarii campaniei electorale; dreptul alegatorilor de a fi informati obiectiv asupra alegerilor; monotirzarea alegerilor de catre observatori straini si de catre reprezentanti ai societatii civile; votul secret.

Un astfel de tip de alegeri creste posibilitatea unui transfer pasnic al puterii si constituie o garantie ca cei care pierd vor accepta verdictul scrutinului si vor ceda puterea noului guvern.

Specific unei societati democratice este si existenta si transpunearea in practica a mai multor tipuri de libertati si anume: libertatea presei, libertatea cuvantului, libertatea credintei.

Intr-o democratie, cetatenii pe langa drepturi au si responsabilitati. In principal, acestea se refera la: respectul legilor tarii, plata impozitelor, respectul drepturilor celorlalti, recunoasterea autoritatii guvernului, asumarea obligatililor de catre societatea, implicarea activa in solutionarea treburilor publice, participarea la vot pe timpul alegerilor.

La randul sau, guvernul, intr-o democratie, are o serie de responsabilitati. Astfel, guvernul are obligatia de a da seama de actiunile si deciziile sale in fata cetatenilor. Statul se achita de aceasta datorie gratie multiplelor mecanisme- politice, juridice si administrative- puse in practica pentru a evita coruptia si a garanta ca toti functionarii raman aproape de popor si isi asuma responsabilitatea actiunilor lor. Alegerile libere si echitabile constituie principalul mecanism in materie de responsabilitate politica. Un mandat cu durata determinata si tinerea de alegeri obliga alesii la jusitificarea deciziilor lor si permite rivalilor politici sa propuna alte programe si politici. Daca alegatorii nu sunt satisfacuti de rezultatele obtinute de cel ales, ei pot, o data mandatul incheiat, sa voteze in favoarea unui adversar, care a venit cu un program politic mult mai atragator.

Gradul de responsabilitate politica al oricarui conducator este dependent de mai multe criterii, mai ales daca el a fost ales sau numit pe postul respectiv, lungimea mandatului sau si numarul de mandate succesive pe care le poate cumula.

Mecanismele juridice pe care se sprijina responsabilitatea cuprind Constitutia tarii, acte legislative, decrete, reguli, coduri si alte intrumente juridice care limiteaza puterile conducatorilor si precizeaza actiunile pe care cetatenii pot sa le ia impotriva acestora, daca conduita lor este apreciata ca nesatisfacatoare.

Responsabilitatea juridica a membrilor guvernului pretinde un aparat judiciar independent, abilitat sa permita cetatenilor sa angajeze urmarirea impotriva guvernului. Printre aceste mecanisme ce sustin responsabilitatea juridica figureaza: coduri etice si de conduita pentru functionarii publici;legi relative la conflite de interese si legi ce permit divulgarea de informatii asupra surselor veniturilor si bunurilor lor; legi ce dau cetatenilor si presei acces la documente oficiale ale guvernului; participarea cetatenilor obliga guvernul sa consulte opinia publica atunci cand vor sa adopte anumite decizii.

Nei Holding, format din Nei Guard, Nei Medica Asist, Nei Fire Protection, NEI & RC Consulting, Compania de Detectivi Nei, Nei Management Consulting, NEI Electric Distributie, NEI Pandorra,  NEI Technics & Strategies si AlfaTrust Certification S.A., are ca idee centrala pasiunea pentru diversitate si implicit dezvoltare multilaterala, bazandu-se strict pe capital 100% romanesc. Informatii suplimentare pot fi gasite http://www.neiholding.ro

Dimensiunea economica presupune o colaborare indeaproape cu cea politica si implica eforturile statelor de a realiza cooperari de ordin politico-economic menite sa le asigure securitatea nationala prin securitatea colectiva. Deducem de aici ca, in principiu, trebuie realizata securitatea colectiva ca prim pas in realizarea securitatii nationale: “curand insa, dupa primele momente de euforie (este vorba despre momentele imediat urmatoare caderii Cortinei de Fier, n.n.), s-a dovedit ca regionalizarea si integrarea, caracterul multidimensional al securitatii, evolutiile tehnologice si stiintifice (evolutia “factorului de dezvoltare“) au adus cu ele si o nevoie acuta de cooperare la nivelul diverselor entitati ale sistemului international (local, regional, zonal) . Dar statele natiune si multinationale nu se puteau sustrage acestei logici a cerintelor noilor relatii internationale”.

Dimensiunea militara a securitatii “inseamna locul, rolul, ponderea, intensitatea, misiunile si managementul unor structuri militare ori de tip militar, denumite forta de securitate si aparare, in diferite actiuni de pace, criza si razboi”.

Aspectul militar al securitatii presupune si “utilizarea unui limbaj comun si necesitatea definirii si intelegerii unitare a conceptelor de baza, cum ar fi cooperarea, interdependenta, armonia, conflictul, etc., care domina acum relatiile internationale”.

In lumina celor de mai sus, vom prezenta succint conceptele enumerate, urmand, din ratiuni tehnice, textul lucrarii citate, intrucat, chiar daca ea face referire la Europa de Sud-Est, consideram ca principiile pe care le contine se pot aplica mai multor regiuni din Europa, inclusiv spatiului Dunarean.

Astfel, “starea de cooperare apare cand politica unui guvern este perceputa de partenerii externi ca favorabila in realizarea obiectivelor proprii si colective, fiind rezultatul concret al unui proces consistent de coordonare politica”.

“Armonia este situatia in care politicile externe, concepute si derulate de catre state in comun pentru interesele proprii, tin seama de cei din jur (la nivel local si regional), ceea ce faciliteaza in mod sigur realizarea si a obiectivelor celorlalti. Aceasta situatie poate exista in cele doua regiuni deosebite ale zonei numai daca actiunile fiecarui stat nu aduc atingere intereselor celorlalte state.”

Discordia (un alt concept ce trebuie inteles in vederea realizarii securitatii colective si nationale) “este situatia care poate apare atunci cand guvernele si / sau actorii non-statali considera reciproc politicile celorlalti (din vecinatatea imediata si mai indepartata) ca obstacole pentru indeplinirea obiectivelor proprii si le atribuie raspunderea pentru neindeplinirea obiectivelor propuse”.

Conflictul „se naste foarte usor atunci cand unul dintre actori incearca, fara succes, sa-i determine pe ceilalti sa-si ajusteze politicile si invers”.

Interdependenta “este starea generata de efectele reciproce ale actiunilor actorilor statali in plan local si regional”.

Am enumerat conceptele de mai sus intrucat ele reflecta o parte a realitatii cooperarii pentru securitate si, cum spuneam, se aplica si spatiului Dunarean.

Pe de alta parte, ca o completare la conceptul de securitate prezentat de catre Sorin Frunzaverde si Constantin Onisor, Barry Buzan propune inca doua dimensiuni ale securitatii (pe langa cea politica, militara si economica): sociala si a mediului ambient. Aceste dimensiuni „se pliaza peste radacina comuna a intereselor (din viitoarele strategii de securitate) care trebuie aparate: democratia, drepturile omului, economia de piata si ecosistemul regional si planetar, alaturi de cele ale identitatii nationale ale statelor din spatiul euroatlantic.”

O analiza pertinenta a mediului de securitate Dunarean nu se poate desfasura decat pornind de la identificarea factorilor de risc, vulnerabilitatilor, a amenintarilor globale si regionale care pericliteaza atat securitatea nationala, cat si pe cea colectiva. Trebuie constientizat faptul ca factorii de risc se constituie in doua categorii in functie de modul in care privim problematica. Astfel, putem face distinctia intre factorii de risc interni si externi spatiului Dunarean si factori de risc interni si externi fiecarei tari a spatiului Dunarean luate in parte. Factorii externi tarilor reprezinta, la o privire atenta, vulnerabilitatile, factorii de risc interni spatiului Dunarean considerat ca sistem supus analizei. Aceasta distinctie apare ca urmare a faptului ca fiecare tara reprezinta un subsistem al spatiului Dunarean in genere sau reprezinta spatiul Dunarean la nivel micro. In sensul acesta, factorii de risc externi ai spatiului Dunarean ca tot unitar reprezinta pentru fiecare stat Dunarean factori de risc supraexterni. Aceasta intrepatrundere este inevitabila.

Factorii de risc supraexterni sunt cei care ameninta securitatea colectiva, timp in care factorii de risc interni spatiului Dunarean comporta efecte destabilizatoare atat asupra spatiului Dunarean ca sistem macinat din interior, cat si a statelor dunarene amenintate din exteriorul lor, dar din interiorul sistemului carora se subordoneaza.