Astfel, exista banci care percep un comision consistent de deschidere de cont clientilor si in general aceste comisioane sunt percepute de toate bancile dar in sume diferite. La persoanele fizice exista posibilitatea de a nu se percepe aceste comisioane dar ulterior se retin sume periodice sub forma unui comision de gestiune, care este o suma fixata lunar. Pe langa aceste comisioane care sunt fixe si se cunosc de la bun inceput, clientul se mai poate intalni cu diverse situatii care il vor costa mai mult sau mai putin. De exemplu adaugarea unui imputernicit pe cont poate costa. Totodata poate costa si daca banca a fost nevoita sa demareze anumite proceduri in ceea ce proveste contul unei firme (blocarea contului ca urmare a expirarii actului de identitate sau blocarea contului ca urmare a institituirii unui titlu executoriu pe cont). In ultima perioada, pe fondul lipsei fondurilor la bugetul de stat, agentiile de administrare fiscala elibereaza asemenea titluri executorii intr-un ritm ridicat. Ttlurile executorii sunt trimise apoi la unitatile bancare unde debitorii isi au localizat contul si acestea din urma sunt obligate sa dea curs prevederilor inscrise in respectivul document.

Cele mai raspandite produse bancare sunt creditele si cardurile de credit, un produs derivat al creditelor. Exemplificarea multitudinii costurilor si comisioanelor pe care le ocazioneaza aceste produse ar fi de prisos de amintit. Ca regula generala, creditele cu dobanda mica au comisioane mari si cele cu dobada mare au comisioane mici, asta, ca sa fie acoperita toata plaja de preferinte ale clientelei. Tot clientul este acela care hotaraste pana la urma unde se va duce, si la baza acestei hotarari stau cativa factori si anume : comoditatea (este unitatea bancara aproape de drumul sau zilnic sau nu ?),  interactiunea cu personalul unitatii respective si anume daca au fost expliciti, au prezentat incredere, au fost amabili… etc .

Un alt produs bancar foarte raspandit este schimbul valutar. Romania este o tara importatoare, care de regula are un mic deficit al balantei de plati externe intrucat valoarea importurilor depaseste pe plan national  valoarea marfurilor exportate deficit care este accoperit in fiecare an de catre banca nationala, fiind una dintre atributiile sale.  Datorita acestui aspect, produsul bancar in ceea ce priveste activitatea de schimb valutar este foarte mult folosit de catre agentii economici. Totodata, increderea crescuta in valutele de convertibilitate internationala cum ar fi euro sau dolarul determina populatia sa apeleze foarte des la casele de schimb ale bancilor pentru a face tranzactii de vanzare sau cumparare valuta. Spre deosebire de celelalte produse bancare, cursul valutar este unul care nu permite loc de interpretari datorita simplitudinii in exprimarea pretului si datorita faptului ca pretul adica cursul valutar este singurul aspect care il defineste, adica e asimilat unei marfi care are un pret fix, cursul de cumparare sau cursul de vanzare. A gasi cel mai bun curs valutar   inseamna a cauta toate cotatiile pe casele de schimb oferite banci si de a verifica totodata si existenta fizica a valutei la momentul respectiv, deoarece este posibil ca la un pret bun oferit de o sucursala bancara sa nu existe sau sa se fi epuizat resursele de valuta, eur, usd, sau chf pe casa de schimb.

Un alt produs bancar foarte larg raspandit si totodata apreciat mai ales de populatie este depozitul bancar . Acest produs este din pacate caracterizat de multi factori si din aceasta cauza poate fi atat de inselator, intrucat permite o oarecare jonglare cu dobanzile, comisioanele si alte avantaje (dezavantaje) prezentate pentru a fi cat mai atractiv pentru populatie.

Care sunt caracteristicile depozitului bancar  si ce trebuie avut in vedere cand se incheie un contract de depozit cu o banca comerciala :

Perioada: ultima zi din aceasta perioada poarta numele de maturitate, la maturitate se bonifica dobanda stabilita ; Daca nu se prevede altfel prin contractul incheiat cu banca ; Clientul primeste dobanda la finele perioadei. Tot la finele perioadei adica in momentul in care s-a bonificat dobanda, se percepe impozitul pe venitul di dobanzi, pe acesta bancile sunt obligate sa il retina la momentul platii dobanzii si ulterior sa il vireze la bugetul de stat ;

Dobanda : daca la maturitate se opteaza pentru retragerea sumei din cont in numerar se poate percepe de catre unele banci comisionul de retragere numerar, comision care chiar daca nu are aparent nicio legatura cu depozitul totusi influenteaza suma cu care clientul pleaca efectiv din banca ; Pentru a fi mai expliciti, va expunem un exemplu pentru a evidentia cat de mult inseamna un comision de retragere de 0.2% in termeni comparativi de dobanda in cazul unui depozit bancar ; Dobanda pe an media in prezent este putin peste 6% pentru ron ; Aceasta inseamna ca pentru o luna clientul primeste o dobanda de 0.5% din suma depusa ; Deci 100.000 ron depusi pentru un AN la banca ar insemna la o dobanda de 6% o bonificare de 6.000 ron, din care dupa deducerea impozitului pe veniturile din dobanzi ar ramane 5040 ron (16% dobanda ar insemna 960 ron) aceasta pentru un an, dar pentru o luna, ar insemna o dobanda de numai  6.000/12 adica 500 ron din care dupa impozitul pe dobanzi  raman 420.  Deci suma totala din depozit cu tot casitg ar fi 100 420 dupa o luna. Acum ganditi-va ce ar insemna aplicarea unui comision de 0.2% la retragerea acestei sume pe casierie,  adica 100 420 * 0.2% = aproxomativ 200 ron ; De aceea este foarte important sa fie citite cu atentie conditiile contractuale pentru ca fiecare unitate bancara ofera anumite avantaje clientilor, dar aceste avantaje trebuiesc cunoscute in amanunt de catre clienti. Totodata clientul trebuie sa spuna ce doreste sa faca ulterior pentru a afla ce operatiuni sunt sau nu comisionate de catre banca ;

Comisioane : Unele banci percep comision de anulare a depozitului, daca depozitul este modificat sau incheiat inainte de perioada contractuala ; Totodata pot exista si alte comisioane, care se regasesc in contractul de depozit .

De exemplu sunt case  de schimb si chiar si unele banci care afisaza un pret foarte bun din dorinta  de a atrage clientul, dar cand acesta ajunge in fata ghiseului i se transmite  ca nu exista «marfa», adica «nu mai avem euro» sau «nu  mai avem CHF», si tot ei continua «pot sa va trimit la alta casa de  schimb» sau o banca probabil ca nici nu s-ar fi sinchisi.  Bineinteles, atat banca cat si casa de schimb sau mai plastic spus “exchange  house-ul”, fac acest lucru din motive diferite si anume, banca vrea sa  vada cati clienti ar fi avut sau pur si simplu vrea sa isi atraga o imagine de  banca care vinde avantajos (ceva ce oricum nu e adevarat) si casa de schimb incearca  sa agate initial clientul pe care ulterior il poate influenta sa faca o  operatiune la un cost mai mare, operatiune pe care nu ar fi ales-o de acasa stand in fata calculatorului si analizand informatiile gasite online.

Asadar, cel mai  bun curs valutar este greu de gasit. Poate fi un curs valutar de la banca sau un  curs valutar la casa de schimb, dar sunt niste conditii de indeplinit inafara  de pretul de vanzare sau cumparare si anume: trebuie sa fie un loc sigur,  de incredere, trebuie sa si existe valuta la pretul specificat si nu in ultimul rand trebuie sa  fie cat mai aproape de client, cat mai confortabil. Deoarece legea privind activitatea de schimb valutar a fost modificata pentru a asigura respectarea dreptului consumatorilor tot mai multe case de schimb incep sa se evidentieze ca avand o reputatie foarte buna si respect fata de clientela.

Totodata, aceste case de schimb practica preturi mai bune la valute decat bancile, datorita unor costuri interne mai scazute fata de banci.

B. Abordarea standard: evaluări externe ale creditului

C. Abordarea bazată pe sisteme interne de evaluare a riscului de credit (IRB)

D. Informaţii generale pentru toate băncile referitoare la riscul de credit:

1. Informaţii calitative

2. Informaţii cantitative

E. Riscul de Piaţă (Market Risk Amendment):

a) Reguli cu privire la împrumuturi mari

b) Reguli speciale cu privire la debitorii aflaţi în relaţii speciale cu SCB (Societăţile Comerciale Bancare)

F. Reguli speciale de limitare a riscului de creditare al BNR

G. Activitatea de creditare BCR

H. Administrarea riscului în cadrul BCR:

1.1. Structura şi responsabilităţile administrării riscului

2. Integrarea în standardele Erste Bank Group

1.Terminologie:

În ultimii 10 ani, mai multe organizaţii bancare au investit mulţi bani în modelarea riscului de creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de creditare. Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării. [1]

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române prin noţiunea de risc se înţelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe nedorite pentru subiect.

Existenţa riscului induce o expunere la risc, care este dată de valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care este posibil să le suporte în viitorun anumit subiect, în special banca.

Conform Dicţionarului Enciclopedic Managerial, prin risc se înţelege: măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare. Acelaşi dicţionar explică şi termenul de risc de credit: pierdere rezultată din nerecuperarea totală sau parţială, de către bancă, a fondurilor investite şi / sau a dobânzii aferente acestora.

Prin risc bancar se înţelege elementul de incertitudine care poate afecta activitatea societăţii bancare sau derularea unei operaţiuni economico-financiare a acesteia.

Prin risc în activitatea de creditare se înţelege posibilitatea producerii în viitor a unor evenimente în activitatea clienţilor cu efecte negative în ceea ce priveşte recuperarea creditelor, încasarea dobânzilor etc.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituţie financiară. Riscul de credit exprimă posibilitatea ca împrumutaţii să nu-şi onoreze obligaţiile la scadenţă. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formămai largă, degradarea situaţiei financiare a acestuia.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a încercat să elaboreze în ultimii ani reguli de supraveghere a adecvării capitalului mult mai concrete pentru a ajuta băncile active la nivel internaţional.

Având în vedere prima publicaţie de propuneri a Comitetului pentru revizuirea adecvării capitalului realizată în iunie 1999, un proces consultativ pe scară largă a fost început în toate ţările membre Comitetului şi aceste propuneri au ajuns la autorităţile de supraveghere din întreaga lume. Ulterior, Comitetul a realizat propuneri adiţionale pentru consultare în ianuarie 2001 şi aprilie 2003 şi mai mult, a condus 3 studii de impact în legătură cu propunerile sale. Ca rezultat al acestor eforturi au fost obţinute multe îmbunătăţiri valoroase ale propunerilor iniţiale.

Cadrul revizuit de Convergenţă Internaţională a Măsurării Capitalului şi a Standardelor de Capital specifice instituţiilor bancare (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards – a Revised Framework) a fost realizat de un grup de lucru al Comitetului de la Basel şi al Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor de Securitate (IOSCO) şi stabileşte cerinţele de capital pentru expunerea băncilor la anumite activităţi comerciale inclusiv riscurile de credit bancar şi procedura în cazul nerambursării sau riscul pe care atât împrumutătorul cât şi garantul îl au în cazul neîndeplinirii aceleiaşi obligaţii.

Comitetul de la Basel îşi propune să permită băncilor să aleagă între două mari metodologii de calcul a cerinţelor pentru capital în cazul riscului de credit. Prima metodologie este: posibilitatea de măsurare a riscului de credit într-o manieră standard susţinuta de o evaluare externă a creditului.

A doua metodologie constă în utilizarea sistemelor interne de evaluare a riscului de credit ale băncilor (abordare bazată pe modele interne).

Politica de creditare a băncilor vizează promovarea creditelor către clienţii

consideraţi a avea capacitatea reală de rambursare şi de îndeplinire a obligaţiilor asumate la termen.[2]

B. Abordarea standard: evaluări externe ale creditului

Supraveghetorii la nivel naţional sunt responsabili în a determina dacă o instituţie de evaluare externă a creditului (ECAI) îndeplineşte criteriile de eligibilitate pe care le vom prezenta mai jos. Evaluările unor asemenea instituţii pot fi recunoscute doar ca punct de plecare, de exemplu, în funcţie de jurisdicţie. Procesul de supraveghere al recunoaşterii acestor instituţii ar trebui făcut public pentru a se evita bariere de intrare inutile.

Criteriile de eligibilitate: o instituţie de acest fel trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele şase condiţii:

1. Obiectivitate: metodologia de acordare şi evaluare a creditului trebuie să fie riguroasă, sistematică şi supusă unei anumite forme de validare bazată pe experienţa anterioară. Mai mult, evaluările trebuie supuse unor revizuiri continue, care să răspundă schimbărilor apărute în situaţiile financiare.

2. Independenţa: o astfel de instituţie trebuie să fie independentă şi să nu fie supusă presiunii politice ori economice care pot influenţa activitatea. Procesul de evaluare trebuie să fie pe cât posibil liber de orice constrângeri care pot apărea atunci când comitetul de directori al instituţiei de evaluare este alcătuit astfel încât să creeze un conflict de interese.

3. Transparenţa: evaluările individuale pot fi valabile pentru instituţiile locale sau străine cu interese legitime. Metodologia utilizată de instituţiile de evaluare trebuie făcută publică.

4. Divulgarea: o instituţie de evaluare trebuie să aducă la cunoştinţa următoarele informaţii: metodologia de evaluare inclusiv în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor, termenul scadent şi importanţa fiecărei evaluări.

5. Resurse: o instituţie trebuie să aibă resurse suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţia de evaluare a creditului.

6. Credibilitatea: până la un anumit punct credibilitatea este derivată din criteriile de mai sus. În plus, încrederea în evaluările făcute de aceste instituţii acordate de către persoane independente (investitori, asiguratori) este o dovadă a credibilităţii însăşi a evaluărilor instituţiilor de evaluare. Credibilitatea instituţiilor de evaluare este asigurată de existenţa unor proceduri interne de prevenire a întrebuinţării greşite a informaţiilor confidenţiale. Pentru a fi credibilă, nu trebuie să fie mai mult de o instituţie în aceeaşi ţară.

Cele mai importante categorii de debitori sunt: