Bineinteles ca da. Colinde de craciun sunt de atatea feluri, poti fi colinde traditionale romanesti si atat de diversificate colinde internationale incat mi-e greu sa o iau de la un capat. Cine nu a ascultat colindele lui Hrusca in ziua de craciun, cine nu le-a fredonat melancolic? Cine nu a stat linistit si nu a ascultat de craciun, macar o singura data, o colinda la fereastra (sau la balcon)? Cine nu a ascultat in miez de noapte sfanta de craciun, asteptand sa vina mos craciun cu daruri langa brad, minunatele colinde de craciun cantate de coruri precum Madrigal, unde daca asculti cu inima poti simti ce inseamna o voce care aduce fiori in inima si suflet? Si in strainatate se asculta multe colinde in engleza.

Sunt sigur ca in fiecare an ascultand aceste colinde, ce au reusit mereu sa va rascoleasca in suflete si sa va aduca aminte de perioada in care erati copii mici si mergeati la colindat, de emotia cu care asteptati un dar de la mos Craciun. O vreme in care globurile de la brad de craciun le puneati cu mandrie iar cadoul adus de mosu, era mai mare decat voi, si primeai cadoul doar daca cantai colinde. O vreme in care era o placere sa mergi cu colinda alaturi de toti verisorii, fratii si prietenii si sa veniti apoi acasa bucurosi, dupa caz cu buzunarele prine nuci, sau colacei, mere, bomboane si chiar banuti sa va luati ce va doriti.

Poate nu mai sunteti copii, insa puteti sa cantati colinde la orice varsta, si oriunde va petreceti noapte de craciun. Nu este nicaieri o lege prin care se interzice sa cantati colinde de craciun, nu este o rusine, nu aveti de ce sa va jenati, este sarbatoarea sufletului. Este o placere si o bucurie imensa pe care nu trebuie sa o ratezi ca in noaptea de ajun si poate ca si in urmatoarele zile de craciun. Sa mergi cu colindul. Sa-ti colinzi prietenii, parintii, rudele in general pe cei pe care ii iubesti. Sa simti ca traiesti cu adevarat in spiritul craciunului.

Cu mic cu mare ne putem si cantam colinde de craciun in jurul bradului, astfel incat atmosfera de craciun sa fie deplina

Fiind un gen jurnalistic pentru care manifest un interes particular, am citit cu o curiozitate specifică editorialele Discuţii bizantine şi Antibiotice şi cremă chinezească din numerele 53 (autor Ion Măldărescu) şi, respectiv, 54 (autor Maria Diana Popescu) ale revistei ART-EMIS. Analizele sunt corecte principial. În primul dintre ele este deplânsă înmulţirea ca ciupercile după ploaie a numărului de revoluţionari cu patalama şi cu tot cortegiul de privilegii trecute, prezente şi, nu-i aşa, viitoare. Chiar aşa, ce revoluţie a fost la Călăraşi ? Aici însă autorul lasă raţionamentul puţin neterminat şi nu surprinde faptul că acesta a fost primul mare exerciţiu (previzibil) de populism şi imoralitate al politicienilor noştri, cu toate că agenda momentului era alta, evidenţiată de altfel în text. „Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Imperiul Bizantin era pe cale de a fi cucerit de Semilună, dar călugării iroseau vremea în dispute pro sau contra oficializării slujbelor – în latineşte sau în greceşte. Astfel au rămas în istorie „discuţiile bizantine”, simbolizând dialogurile sterile, certurile absurde şi irelevante, purtate în momente când sunt în joc probleme vitale“. De acord, dar cum politicianul (politrucul, mă rog) trăieşte din voturi, a urmat imediat (q.e.d.) al doilea exerciţiu de aceeaşi speţă, dacă vă mai amintiţi: restituirea părţilor sociale. Nici pe aceasta n-a cerut-o opinia publică, precum nici pricopsirea aşa-zişilor revoluţionari şi, bineînţeles, a făcut mult rău societăţii, generând prima mare inflaţie (dacă, iarăşi, vă mai amintiţi).  În cel de al doilea editorial încearcă o analiză a actualului context (economic, politic). Iată: „Din cauza erorilor/ororilor înfăptuite prin aplicarea războaielor luminoase de eliberare a naţiunilor de pretutindeni, mai umilit azi ca niciodată în cuget şi simţiri, leul mondial, recrutat din junglă, se află sub tratament cu antibiotice şi cremă chinezească scumpă. A comis greşeli, n-a fost suficient de precis şi la obiect, poate prea uman, n-a omorît suficient, n-a distrus cît era planificat sau poate s-a lăcomit, a fost hapsîn la îndopatul cu petrol, cu bani fantomă, cu hrană străină interzisă, iar acum zace intubat, la un pas de a-şi da duhul, cu toate băncile de date, avute pînă mai ieri la degetul cel mic“. Engels scria, în perioada lui, că Anglia a făcut ce a făcut şi a ajuns atelierul lumii. Adică ceea ce tinde să ajungă, probabil, China în zilele noastre (respectând raţionamentul citatului). Dacă mai este posibil aşa ceva în zilele noastre, istoria va dovedi. Oricum însă, finalul amândurora editoriale este, totuşi,  cam pesimist. Chiar să nu se mai întrevadă la orizont o soluţie (nu una mesianică, evident) ? Este de reflectat şi de acţionat. Adevărat, nu cu populisme şi paleative.

În numărul 8 al revistei CONSTELAŢII DIAMANTINE mi-a reţinut atenţia articolul Nicolae Bălaşa, un prozator cu ştaif şi Beatrice Silvia Sorescu, o poetă pe balansoarul… criticii scris de profesorul Marian Barbu, care, la vârsta domniei sale, îşi păstrează acelaşi stil penetrant de a face critică, iar pe subsemnatul mă face să regret (din nou) că, în calitate de elev, cândva, al Colegiului „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, nu am avut privilegiul să îl am profesor de limba şi literatura română. Iată o mostră: „De mai multă vreme, fiind profesoară de limba română, având prestanţa cuvântului rostit, Beatrice-Silvia Sorescu a înţeles extrem de natural beneficiile estetice ale textelor scrise. Aşa încât, ordinea cuvintelor din acest volum ne apare ca fiind fixată parcă numai aşa. Orice schimbare s-ar opera devine caducă, lipsită de sens. Multe poezii, cu o încărcătură lirică vizibilă, sunt compuse într-o cheie atât de simplă, că şi tu ai iluzia compunerii pe loc a unei variante similare. Numai că, în final, îţi retractezi gândul, renunţând la…pastişă. În faţa consacraţilor, se stă mai deoparte! De ce? Fiindcă profesoara a citit cu mare atenţie poezie, în special pe cea dedicată copiilor“. (Este vorba aici despre recent apăruta carte Rădăcini cu mirări şi miresme, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2011, a poetei Beatrice-Silvia Sorescu). Critica efectuată de profesorul Marian Barbu este un fel de „pofta vine mâncând“. Literatură bună, evident. Dar nu numai atât. Este o formă de tranziţie de la analiza literară şcolărească (nu mă gândesc la ceva peiorativ, atenţie !) la critica de întâmpinare profesionistă. Cu experienţa sa, profesorul de literatură livrează materie primă criticului literar. Un fel de 2 în 1. Şi nu a ieşit, până la urmă, deloc rău. Şi profesorul, şi criticul pot să fie mulţum

Maria este, în sfârşit, acolo unde şi-a dorit… departe pe un tărâm superb îmbrăcat în splendoarea Oceanului Pacific.

 Da, tu eşti această Maria.

Eşti o fiinţă micuţă, perfectă în unduirea trupului în timp ce paşii tăi strivesc delicat praful de pe drum. Posezi o frumuseţe vie a picioarelor, gleznele tale fiind fine şi atât de transparente încât bărbatul care te are se cutremură de o iubire obsesivă pentru acestea. Sunt adorabile. De fapt tu eşti adorabilă, Maria.

Eşti micuţă, însă înălţimea dorinţelor tale de tot felul este colosală.

Eşti într-un doliu continuu şi îţi plângi fiinţa, căci în rest nu ai ce jeli. Îţi încondeiezi ochii micuţi şi îţi batjocoreşti buzele cu o nuanţă sângerie de ruj. Veşmintele îţi sunt mereu întunecate şi privirea îţi pare un portret antic neterminat, îndestulat în goliciune. Ştii să zâmbeşti aşa cum ai fost obişnuită dintotdeauna: simplu, timid fără a-ţi dezveli şiragul dulce de dinţi.

Atragi priviri muritoare prin libertatea nepermis de abuzivă pe care ţi-ai însuşit-o şi te simţi confortabil ştiind că esti privită ca pe o fiinţă bizară. Dar eşti frumoasă, tot trupul tău este frumos.

Maria, nu te urăsc, dimpotrivă, mă bucur că am şansa să-ţi spun că te iubesc pentru că aceeaşi ploaie cade şi peste mine, aşa cum cade peste tine. Tu ştii ce înseamnă asta!

Vreau să îţi imaginezi ceva, acum.

Eşti pe un vârf de munte şi priveşti lumea în care ţi-ai oglindit, până acum, toate îngrijorările şi, mai ales, miile de plăceri mari şi mici. Te simţi norocoasă şi nu ai vrea să schimbi mai nimic la viaţa ta. De fapt eşti atât de îndatinată cu stilul tău de viaţă, încât nu ai putea concepe un altfel de curs al vieţii – crezi tu – mai senzorial decât acesta.

Vârful de pe care priveşti nu este chiar atât de înalt, dar prospeţimea aerului care îţi scaldă chipul în fiori atât de dulci te îndeamnă să te gândeşti la cel mai îndepărtat nor pe care îţi doreşti să-l respiri cu toată fiinţa ta.

Te simţi liberă, iar sentimentul extatic pe care lumina calduţă a soarelui ţi-l oferă, îţi umple sufletul de emoţii fremătătoare.

Liniştea pe care acum o trăieşti e cu mult peste puterea trupului tău şi te ghemuieşti de prea multă încântare a celulelor. Simţi o uşoară teamă în ceea ce priveşte siguranţa ta fizică, căci inima stă să-ţi spargă pieptul, iar ochii lăcrimează abundent lumină.

Cerul de deasupra ta e roşiatic, primitor şi te urmăreşte cu iubire. Îşi doreşte să te adopte, să te cuprindă în înălţimile-i glorioase şi să fugă cu tine departe, foarte departe de lumea în care te-ai născut şi care te-a abandonat încă de la început. Tu ştii asta! Dar nu o poate face pentru că tu esti LIBERĂ să alegi, mai întâi! Eşti cea mai liberă creaţie din univers. În adâncul sufletului îţi doreşti nespus ca cerul să te adopte şi să-ţi răpească gândurile care te împiedică să-l alegi. Nu ai vrea, totuşi, să-ţi părăseşti statutul de amantă a lumii în care trăieşti pentru că e plăcut; atât de plăcut încât simţi că te sufoci dacă nu te oferi ei – lume mieroasă chiar şi în torturile ocazionale pe care ţi le aplică. O iubeşti în felul ei distrugător şi simţi că viaţa fără ea ar fi nedreaptă şi stânjenitoare.

Cerul te iubeşte, te iubeşte cu o profunzime imposibil de cuprins. Lumina lui îţi este dăruită în fiecare dimineaţă ca pe un inel de logodnă şi tot speră că vei accepta. În fiecare zi te urmăreşte înfiorat şi aşteaptă să-ţi dăruiască ce nimeni va reuşi vreodată să-ţi dăruiască. Aşteaptă de când ai fost plămădită în pântecele mamei tale, apoi, de când ai respirat prima fărâmă de aer şi încă te aşteaptă plin de o iubire pe care fiinţa umană încă nu a învăţat să o descopere în întregime.

Acolo sus, pe vârful muntelui poate fi gara ta unde trebuie să aştepţi trenul care îţi va aduce cerul cel veşnic plin de iubire şi care doreşte să te cuprindă în braţele-i nemărginite.

Lasă-te învăluită de iubirea cerului…

Mă numesc Simona Mîndra. Sunt o scriitoare tânără.

Scriu. În general aştern în adâncul filelor, gânduri, trepidaţii necunoscute ale anumitor plăceri spirituale sau intelectuale. Nimic mai puţin!
Vizitaţi-mi şi urmăţi-mi blogul:
http://simonamindra.blogspot.com/
Va aştept.

Nu sunt liber!
Inima îşi scurge sucul deznădejdii şi urlă de durere. Pieptul e îngrozit din pricina vibraţiilor prevestitoare morţii şi umple sufletul, pentru o ultimă dată, de picuri subţiri de viaţă.

Ochii sângerează în tăcere, privesc roşu aprins în  întuneric şi întâmpină greoi realitatea abuzului pe care  l-au trăit pe tot parcursul vieţii. Abuz, exces de clipe  senzuale necorespunzătoare şi de prea multe “interzis-  uri”. Boala provocată de acest abuz al ochilor a  îmbolnăvit, nu numai trupul creând o dependenţă  prea lipicioasă, fatală, ci şi sufletul.

Mi-am incinerat sufletul.
Prea târziu!
Sunt atât de bolnav… Durerea îmi macină oasele, iar sângele năvăleşte afară din trup odată cu viaţa.
Sunt pe un pat de spital. Un pat moale şi foarte comfortabil. Câtă ironie…
Aşternuturile miros puternic a flori şi aer umed de munte, iar nasul mă ustură de atâta curăţenie. Lângă pat e o măsuţă transparentă, imaculată care, în mod normal, serveşte ca suport al cadourilor. Sau flori… Măsuţa mea e chinuitor de goală…
Sunt singur.
O asistentă tânără (cu chip atât de transparent în tinereţea şi drăgălăşenia ei) intră vioaie în salon şi mă intreabă privindu-mă direct în ochi:

- Cum vă simţiţi astăzi?
„Câtă lipsă de judecată! Cum poţi să mă întrebi o asemenea inepţie? Sunt pe moarte!” mă gândesc plin de furie, dar nu permit gândurilor să prindă grai.
Răspund serios, cu o răutate juvenilă în glas:
- Sunt bine. Am totuşi o nemulţumire: aşternuturile sunt prea curate şi îmi crează usturimi groaznice în nas.
Îi zâmbesc larg, declarându-i tăcut plăcerea de a o avea din nou în preajma mea. Aştept să reacţioneze.
Ea rămâne uluită în faţa răspunsului meu dranjant de abrupt în tonul vocii. Apoi, dându-şi seama de micuţa gafă, îmi zâmbeşte la rândul ei, plină de respect şi îmi întoarce grăbită spatele văzându-şi în continuare de treburi.
Asistenta, pe numele ei Isabella, este o femeie frumoasă (de o puritate inumană) care expiră blândeţe la un grad imposibil de suportat, iar mâinile ei de asistentă sunt reci, delicate şi prea subţiri. Degetele ei ar putea fi un izvor de inspiraţie al oricărui nerod care doreşte să priceapă estetica urâtului. Nu, ea nu este urâtă! Nici măcar mâinile nu îi sunt lipsite de splendoare. Dar degetele ei subţiri şi lungi te trimit în fundul iadului prin vinovăţia pe care ţi-o urcă direct pe coşul pieptului. Cum poate o femeie să aibe mâini atât de sfinte? Cum reuşeşte un morman micuţ de oase învelite în piele transparentă, cu o frumuseţe atât de neobişnuită, să vindece oameni? Cum pot acele degete să înfăptuiască, fără efort, atâta BINE? Iar eu…?
Mă întorc greoi pe partea dreaptă şi privesc pe fereastră. Nu văd decât zidul cenuşiu al unei clădiri cu atitudine mortuară. Mă deprimă cumplit! Ştiu că sunt pe moarte, sunt foarte bolnav.
Nici măcar medicul nu ştie cu exactitate ce boală îmi macină organele în felul acesta sinistru. Lăcrimez şi scuip sânge, urinez cu sânge, pe sub unghii ţâşneşte sânge. Mai am doar câteva ore de trăit. Medicii sunt convinşi că mai pot lupta măcar patru zile. Dar eu ştiu… că NU MAI POT!
Uneori plâng şi teama mă copleşeşte.
Recunosc. Moartea îmi acaparează gândurile cu o încăpăţânare aproape maniacală. Poate că aş vrea să mor acum, dar ştiu că ar putea exista viaţă după moarte, iar daca este aşa, aş fi primit cu braţele deschise doar în… IAD.
Mă roade chinul păcatelor. Atât de uşor ar fi dacă, după înmormântare nu m-ar aştepta decât un întuneric dens şi somnoros care să-mi mângâie, cu o căldură mătăsoasă, pleoapele extenuate şi pielea îngheţată de suferinţa bolii.
Aş putea pluti nepăsător pentru o eternitate golită de frumuseţe, dar umplută cu o comoditate trândavă (pe care omenii o adoră) şi cu un sentiment ambalat în pace, dar lipsit de sevă, de sens.
Pot să-mi jelesc viaţa irosită, pot să plâng cu capul în palme, căci ştiu că n-am făcut mare lucru cu ea. M-am jucat cu clipele până când le-am pierdut. Doar am scrijelit pe poarta vieţii lăsând-o încuiată pentru eternitate. Am refuzat fericirea şi am îmbrăţişat doar plăcerea. Doar atât.
Mi-e atât de somn…
Dacă aş închide ochii pentru o secundă, doar cât să…
Doar o secundă…
Atât de întuneric… mi-e frig…
E atât de frig!
Cine este această moarte?
Aştept…

Ma numesc Simona Mindra. Sunt o scriitoare tanara.
Scriu. În general aştern în adâncul filelor, gânduri, trepidaţii necunoscute ale anumitor plăceri spirituale sau intelectuale. Nimic mai puţin!
Vizitati-mi si urmati-mi blogul:
http://simonamindra.blogspot.com/
Va astept.