Fiind un gen jurnalistic pentru care manifest un interes particular, am citit cu o curiozitate specifică editorialele Discuţii bizantine şi Antibiotice şi cremă chinezească din numerele 53 (autor Ion Măldărescu) şi, respectiv, 54 (autor Maria Diana Popescu) ale revistei ART-EMIS. Analizele sunt corecte principial. În primul dintre ele este deplânsă înmulţirea ca ciupercile după ploaie a numărului de revoluţionari cu patalama şi cu tot cortegiul de privilegii trecute, prezente şi, nu-i aşa, viitoare. Chiar aşa, ce revoluţie a fost la Călăraşi ? Aici însă autorul lasă raţionamentul puţin neterminat şi nu surprinde faptul că acesta a fost primul mare exerciţiu (previzibil) de populism şi imoralitate al politicienilor noştri, cu toate că agenda momentului era alta, evidenţiată de altfel în text. „Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Imperiul Bizantin era pe cale de a fi cucerit de Semilună, dar călugării iroseau vremea în dispute pro sau contra oficializării slujbelor – în latineşte sau în greceşte. Astfel au rămas în istorie „discuţiile bizantine”, simbolizând dialogurile sterile, certurile absurde şi irelevante, purtate în momente când sunt în joc probleme vitale“. De acord, dar cum politicianul (politrucul, mă rog) trăieşte din voturi, a urmat imediat (q.e.d.) al doilea exerciţiu de aceeaşi speţă, dacă vă mai amintiţi: restituirea părţilor sociale. Nici pe aceasta n-a cerut-o opinia publică, precum nici pricopsirea aşa-zişilor revoluţionari şi, bineînţeles, a făcut mult rău societăţii, generând prima mare inflaţie (dacă, iarăşi, vă mai amintiţi). În cel de al doilea editorial încearcă o analiză a actualului context (economic, politic). Iată: „Din cauza erorilor/ororilor înfăptuite prin aplicarea războaielor luminoase de eliberare a naţiunilor de pretutindeni, mai umilit azi ca niciodată în cuget şi simţiri, leul mondial, recrutat din junglă, se află sub tratament cu antibiotice şi cremă chinezească scumpă. A comis greşeli, n-a fost suficient de precis şi la obiect, poate prea uman, n-a omorît suficient, n-a distrus cît era planificat sau poate s-a lăcomit, a fost hapsîn la îndopatul cu petrol, cu bani fantomă, cu hrană străină interzisă, iar acum zace intubat, la un pas de a-şi da duhul, cu toate băncile de date, avute pînă mai ieri la degetul cel mic“. Engels scria, în perioada lui, că Anglia a făcut ce a făcut şi a ajuns atelierul lumii. Adică ceea ce tinde să ajungă, probabil, China în zilele noastre (respectând raţionamentul citatului). Dacă mai este posibil aşa ceva în zilele noastre, istoria va dovedi. Oricum însă, finalul amândurora editoriale este, totuşi, cam pesimist. Chiar să nu se mai întrevadă la orizont o soluţie (nu una mesianică, evident) ? Este de reflectat şi de acţionat. Adevărat, nu cu populisme şi paleative.