Lipseste ceea ce numim claritate in idei, pentru ca o astfel de claritate ar picta personajul nostru, in alb si negru si la fel toate celelalte persoane din viata sa. Iar acest lucru nu ne este permis de catre regizor. Nu atata timp cat nuantele de gri ne invaluie constant in viata de zi cu zi. Silviu, personajul principal nu este doar un simplu produs al mediului si educatiei pe care le-a primit. El este inchis pentru furt intr-un centru de detentie tipic, si aproape isi finalizeaza sentinta de 4 ani, cand mama sa, intoarsa din Italia ameninta sa il ia cu ea pe fratele mai mic al detinutului. Ne acomodam fara sa vrem cu viata acestuia de zi cu zi, cu obiceiurile sala banale, ajungem sa ne obisnuim cu impasibilitatea sa fata de viata, cand totul ia o turnura neasteptata. Intervine acel factor declansator, cum este numit in psihologie, care nu mai tine seama de logica sau de ce-i  bine si ce-i rau si personajul stie ca trebuie sa actioneze, altfel viata lui nu va mai avea sens. Tot atunci devine susceptibil la emotie si la pasiune, iar deciziile fara noima care urmeaza fac ca filmul sa tina spectatorii in fotoliile lor pana la capat, curiosi. O poveste de dragoste in acest context este greu de conceput si totusi cand timpul se termina, si nervii sunt intinsi la maxim, totul se intoarce cu capul in jos.

In topul celor mai vizionate filme romanesti in 2010, “Eu cand vreau sa fluier, fluier” este pe primul loc, cu un record de 55000 de sepectatori care vazut filmul intr-un cinematograf. Poate ca ne saturasem de filme romanesti cu eroi care au supravietuit comunismului sau cu efecte si drame produse de acesta. Era timpul sa vedem un film despre Romania in care traim astazi. Din dilogurile dure si melodramatice transpare o realitate amara comuna multor familii destramate de nevoie de a castiga bani in alta parte, care duce la neglijarea educatiei si de fapt, la nepasare fata de acei membrii ai familiei mai neajutorati: copii.

Autenticitatea este principala preocupare a echipei de filmare si aceasta se extinde de la recuzita, costume, decoruri (care au fost aduse din diferite inchisori din tara) pana la personajele care joaca in film. 6 luni a durat castingul si pentru rolurile mai putin importante au fost alesi chiar detinuti, fara experienta sau educatie actoriceasca. Ba chiar si actorul principal – Gheorghe Pistereanu, isi face debutul in aceasta pelicula, la varsta de doar 18 ani. Interpretarea lui este de exceptie si nu ramane neobservata de criticii de film. La Berlin, “Eu cand vreu sa fluier, fluier” este premiat cu distinctia Ursul de Argint, adica marele premiu al juriului.

Sincer să fiu, m-am săturat să văd tot felul de actori care nu au niciun fel de idee despre această meserie. Vorbesc de filme ca Hohoho sau Nașa, filme care nu au nicio legătură cu realitatea, copiate după stilul american, fiind doar niște forme fără fond. Deși formele fără fond se regăsesc și în Filmul Ursul prin personaje ca Aurel sau prin anumite dialoguri (deși anumite dialoguri arată exact tipul românului al anilor ’90), am o presimțire că va fi un pic mai bun decât celălalte filme romanesti care au aparut în ultima perioadă.

Avându-l ca regizor și scriitor pe Dan Chisu, în filmul Ursul sunt arătate o serie de întâmplări amuzante într-o Românie a anilor ’90 atunci când un cetățean german vizitează țara, pentru o vânătoare de urși. Acesta este întâmpinat cu “ospitalitatea românească la o nuntă țigănească” de un mic circ care are probleme cu plata salariilor.

Aceștia își dau seama cum să facă rost de bani de salarii și încearcă să îl păcălească pe cetățeanul german să vâneze ursul circului, crescut în captivitate, contra unei anumite sume de bani. După o serie de întâmplări nefericite, ursul scapă și tot circul încearcă să recupereze ursul, fiecare dintre ei având alte motive.

Deși nu am văzut până acum filmul pentru că am auzit recent de el și nici nu am avut unde să îl văd, cred că va fi unul dintre puținele filme comedie din 2011 românești care o să îmi răpească câteva zâmbete.

Aerul destins şi tandru cu care Michel Hazanavicius evoca tăcerea cinematografului, în filmul intitulat “Artistul”, n-ar trebui să ne înşele. Filmul sau e bântuit de nostalgia unor mari proiecţii mute, uneori preluând creator câte o întreagă secvenţă de antologie, ca aceea din filmul lui Borzage “Al şaptelea cer”, în care eroina îşi induce braţul în mâneca unei haine uitată de iubit pe spătarul unui scaun, şi îşi mângâie obrajii cu ea. Secvenţa e transpusă ad literam până la un punct dar, din fericire, dezvoltată apoi original.

Evocări ale epocii mute s-au făcut pretutindeni, şi au fost şi la noi. La Michel Hazanavicius, însă, personajele tac polemic, cu îndârjire, ele tac nu numai în scenele turnate în studioul din film, dar şi pe platou, până şi în momentele private ale existenţei personajelor, când ar putea trăi, nu figura doar, ca umbre pe pânză. La un moment dat, Valentin, vedeta filmului mut, loveşte un pahar, care scoate, neaşteptat, un sunet. Surprins de ceea ce aude, eroul explorează sunetele diferite ale altor obiecte şi în clipa aceea, vraja e ruptă, el descoperă o lume a sunetelor pe care nu o cunoştea.

Chiar şi după apariţia filmului sonor, chiar şi în viaţa lor personală, privată, când nu mai sunt reflecţii pe pânză, personajele tac cu aceeaşi înverşunare comunicând exclusiv prin intertitluri. Până şi ecranul a cedat, a început să vorbească. Ele tac! Ele continuă să-şi păstreze muţenia, în virtutea unei convenţii pe care autorul o impune atât de firesc, încât aproape că nici spectatorul n-o mai sesizează. Această asumată lipsă de sunete, care va fi întreruptă abia în final de sintagma “Cut”, da, în mod paradoxal, mai mult relief portretelor, constrânge pe actorii, lipsiţi de cuvinte, să-şi transfigureze trăirile. Numai din când în când transpare, prin muzică sau zgomot, ecoul vag al unui hohot de râs sau al unui geamăt îndepărtat. În felul acesta, inadaptabilitatea personajului central la exigenţele sonorului devine cu atât mai percutantă.

Pentru mine, apariţia unui manifest cinematografic atât de fierbinte ca “Artistul”, care renunţa la culoare, în plină epocă a insolentului 3D în beneficiul unei splendide grafici alb-negru (imaginea Guillaume Schiffman), face cât un Palme d’Or. Fiindcă exprimă inocenţa unui cinematograf de altădată, care n-avea nevoie de pedofili şi violatori pentru a exprima sfâşietoarea tristeţe a vieţii.

“Lumea văzută de Ion B.” este primul documentar realizat de HBO în Europa Centrală, ce a fost nominalizat la Premiile Emmy Internaţional. Regizorul filmului, Alexander Nanau şi producătorii Carmen Harabagiu şi Aurelian Nica au fost prezenţi la gala Emmy Internaţional de la New York.

Filmul prezintă povestea lui Ion Bârladeanu, care de la o viață de cerșetor a sărit la statulul de artist internațional. Are 62 de ani și este singurul reprezentant autentic al pop art-ului, un curent ce făcea ravagii în anii 50-60 în SUA și Marea Britanie.

În urmă cu trei ani, Ion Bârlădeanu locuia în ghena unui bloc bucureștean de pe calea Moșilor. În ”locuința” sa, aduna tot ce considera a fi valoros din cele aruncate de vecini și astfel a ajuns să citească reviste, ziare și cărți, obiecte de care ceilalți par să se despartă fără regrete. Nimeni nu știa despre talentul la desen a bătrânului. Talent pe care și l-a dezvoltat singur încă din anii 60. A creat atât desene cât și nenumărate colaje, pe care le numește ”filmele mele” și care, după mult timp în care au stat acoperite de gunoaie, l-au așezat lângă marii artiști ai genului cum ar fi Richard Hamilton, Tom Wesselmann sau Andy Warhol.